Rectorul UBB: România se înscrie astfel “într-un trend contemporan de ignorare a trecutului”,

0
93

POPRectorul Universităţii ‘Babeş-Bolyai’, Ioan-Aurel Pop, a pledat joi, în deschiderea primului Congres Naţional al Istoricilor Români, care se desfăşoară la Cluj, pentru menţinerea a două ore de istorie pe săptămână, la toate clasele şi profilurile. Redăm mai jos discursul în totalitate.

Meseria de istoric la începutul mileniului al treilea

Istoria sau ştiinţele istorice – cum se denumesc de către specialişti domeniile complexe şi variate ale cercetării trecutului omenesc – se află într-un moment de mare cumpănă, ca şi întreaga societate contemporană. Viaţa oamenilor care au trăit în trecut este considerată de către înţelepţi memoria colectivă a comunităţii pământeşti. Cu alte cuvinte, de-a lungul timpului, s-au adunat fapte, întâmplări, evenimente, procese etc., care se constituie în zestrea omenirii, în patrimoniul societăţii, într-un adevărat tezaur de viaţă. Noi suntem oameni şi – ca să parafrazez un dicton latin – nimic din ceea ce este omenesc nu trebuie să ne fie străin. Dacă lăsăm să ne scape o parte din esenţa umană, ne expunem unor riscuri greu de evaluat. Datorită acestei convingeri, diferitele comunităţi umane, începând cu sumerienii şi egiptenii cei vechi, au cultivat cunoaşterea trecutului prin intermediul specialiştilor, elaborând reguli speciale pentru aceasta.
A fost o vreme când istoria era poveste şi poezie, spusă şi cântată pe muzică de către aezi, care cultivau arta de a reînvia frumos şi armonios lumile de odinioară. Ulterior, istoria a devenit „anchetă” sau „cercetare”, făcută prin diferite metode de investigaţie, cu scopul descoperirii adevărului din trecut. Fireşte, s-a aflat curând că lumile revolute nu mai puteau fi reînviate întocmai, orice am fi făcut noi, oamenii. Marele istoric român şi filosof al istoriei Alexandru D. Xenopol împărţea domeniile cunoaşterii în „ştiinţe de repetiţie” şi „ştiinţe de succesiune”. Din prima categorie făceau parte ceea ce noi numim ştiinţe exacte şi experimentale, iar din a doua istoria, adică viaţa de demult. În vreme ce în primele domenii, realităţile se prezintă ca imuabile şi eterne, în „ştiinţele de succesiune” pare că „totul curge” şi nimic nu mai rămâne cum a fost. Marele istoric transilvănean al secolului trecut David Prodan vorbea despre „ştiinţe de revelaţie” şi „ştiinţe de acumulare”, istoria fiind plasată în a doua categorie, ea presupunând muncă asiduă şi intensă în arhive şi biblioteci, pe şantiere arheologice, în muzee şi conducând la rezultate nu imediat, ci după mulţi ani.
Chiar şi aşa, cu gradul ridicat de relativism asumat, cercetarea trecutului a ajuns, cam de la Renaştere încoace şi mai ales în ultimele două secole, un domeniu de cunoaştere dotat cu metode precise de investigare, cu reguli de operare cunoscute şi verificate, atât cât poate fi preciziunea aplicată în disciplinele socio-umane. Se admite că adevărul absolut al lumilor trecute este imposibil de cunoscut de către noi, oamenii, cărora nu ne rămân decât urme disparate şi subiective (cel mai adesea) ale întâmplărilor de odinioară. Prin urmare, istoricul nu poate reînvia lumea revolută pe care o studiază, dar se poate apropia de ea cât mai mult, o poate reconstitui cât mai aproape de ceea ce a fost, dacă respectă „regulile jocului”, verificate de secole şi de generaţii întregi de specialişti.
Noi numim printr-o convenţie viaţa oamenilor de odinioară trecut. De fapt, trecutul a fost, pentru cei care l-au trăit, viaţă intensă prezentă. Până la urmă, toată viaţa oamenilor devine trecut, orice am face noi şi oricum am încerca să ocolim acest curs. Prezentul durează o clipă şi apoi devine trecut, viitorul este mereu incert, dar ajunge şi el prezent şi apoi trecut, astfel încât, iremediabil şi reversibil, dimensiunea cea mai lungă şi mai certă la care avem acces (limitat, e drept) este trecutul. Ca urmare, dragostea pentru trecut înseamnă dragoste de viaţă, iar cunoaşterea trecutului este cunoaşterea vieţii. Aceasta nu înseamnă deloc – cum observa demult o Doamnă a spiritului universal, Marguerite Yourcenar – că trecutul este o vârstă de aur. Nu, fiind viaţă, trecutul poate să fie frumos şi sublim, urât şi ruşinos sau, pur şi simplu, oarecare. A-l cunoaşte este o necesitate, iar a-l ignora poate deveni o catastrofă.
Din păcate, trendul contemporan este de ignorare a trecutului omenirii, a experienţei de viaţă a comunităţilor, mai ales a celor naţionale. Motivele sunt multe, de la graba planetei de a se autodistruge prin poluare, dezechilibre, catastrofe naturale etc. până globalizarea prost înţeleasă şi de la ideea că memoria este inutilă până la superficialitate, ignoranţă, trivialitate, violenţă, toate cultivate de forţe mult mai puternice decât ne putem noi închipui. Astăzi de tinde înlocuirea din sistemul de educaţie primară şi secundară a disciplinelor şcolare consacrate şi care şi-au dat măsura valorii lor în societate (istorie, geografie, botanică, zoologie, anatomie, limbi clasice etc.) prin conţinuturi (necesare, fără îndoială) botezate „discipline şcolare” („educaţie pentru drepturile copilului”, „educaţie antreprenorială”, „educaţie sexuală”, „educaţie rutieră”, „educaţie juridică” etc.).
Toate aceste teme din a doua categorie sunt subiecte de cunoaştere de neînlocuit în lumea contemporană, dar ele nu sunt discipline care să trebuiască apreciate de sine stătător şi finalizate prin medii şcolare! Sau ar putea să fie, la rigoare, dar nu prin eliminarea celorlalte! Învăţând istorie, elevul află despre lumi şi compară, face cunoştinţă cu primele legi, constituţii, culte religioase, află ce sunt stilurile arhitectonice, deosebeşte o simfonie de un concert, distinge valorile antice, medievale, moderne, află cum s-au purtat războaie în numele dragostei, al credinţei şi al bisericii, al libertăţii, egalităţii şi democraţiei etc., poate preţui dialogul şi informarea, poate evalua răsturnarea ordinii nedrepte dintr-o societate etc. Istoria, ca şi alte discipline „învechite” promovau, pe lângă fapte, valori morale, artistice, umane, idei fundamentale generale, strategii de viaţă; noile „discipline” propuse răspândesc metode şi tehnici limitate, cunoştinţe de nişă, care se pot învăţa de către un om cu inteligenţă medie în timpul liber sau în cadrul orelor de dirigenţie sau prin prisma dexterităţilor şcolare.
Rezultatul acestor demersuri insistente din ultima vreme este crearea de mecanisme umane, de roboţi, de marionete uşor de manipulat, prin vot ori prin alte mijloace. Oamenii lipsiţi de cultură generală şi de orizont artistic, oamenii capabili să rezolve doar probleme limitate, oamenii care nu mai au capacitatea să compare şi să ia decizii în cunoştinţă de cauză alcătuiesc generaţia „Google”, generaţia „Facebook”, generaţia „SMS” sau toate la un loc! Sunt oameni, în general, inteligenţi, dar cu inteligenţa canalizată spre scopuri controlate de o elită malefică. Elita clasică a acestei lumi pare abulică, ameţită, adormită, fără nerv şi fără voinţă. Aici nu este vorba despre conflictul dintre generaţii, nici despre mitul vârstei de aur, nici despre nostalgia tinereţii, ci de realism. Am fost avertizaţi demult că „somnul raţiunii naşte monştri”. Nu demult, am văzut ciocane distrugând statui mesopotamiene sau bombe nimicind Palmyra! Ar fi bine să veghem cu toţii ca toate admirabilele descoperiri şi invenţii ale lumii contemporane să servească omului creativ şi creator, omului cercetător şi omului moral, nu omului-robot, distorsionat şi manipulat.
Deprecierea istoriei ca disciplină s-a datorat în România unor cauze speciale, cum ar fi derapajele din timpul regimului comunist (când trecutul a fost parţial falsificat, glorificat, alb şi imaculat etc.), exceselor naţionaliste şi protocroniste, denigrării românilor şi trecutului lor după 1989 etc.
După Al Doilea Război Mondial, noi, românii, am trecut printr-o etapă proletcultistă şi internaţionalistă (când „lumina venea de la Răsărit” şi trecutul nostru nu reprezenta nimic), până prin 1960-1965; prin una mai echilibrată, de recuperare a unor valori naţionale, până prin 1975; prin una naţionalist-comunistă, până în 1989 şi prin una de marasm şi incertitudine, de dezorientare şi paradox, în ultimul sfert de secol.
Pe de o parte, suntem atenţionaţi de unii că istoria noastră începe la Tărtăria, la Cucuteni şi la Gumelniţa, românii fiind cel mai vechi şi mai glorios popor din Europa, că suntem daci curaţi, de la care romanii ar fi învăţat latineşte; pe de alta, ni se spune de către alţii că nu am fost capabili de nimic de-a lungul vremii, că am fost o masă amorfă, că nu avem valori competitive, că toţi istoricii noştri au cultivat nu realităţi, ci mituri naţionaliste ruşinoase, că nu suntem nici măcar români, că nu avem în trecut momente referinţă, că marile personalităţi ne sunt toate mici, că Eminescu a fost xenofob, iar Coşbuc minor, că Ziua Naţională este o eroare etc. Nu este de mirare că, mişcându-ne în acest cadru, am ajuns cu istoria noastră de ocară, că disciplina este pusă sub semnul întrebării, iar slujitorii săi blamaţi.
Pentru remedierea răului, până se mai poate, trebuie, între altele, ca istoria să rămână o formă de cunoaştere apreciată, respectată şi preţuită şi, în primul rând, studiată. De aceea, istoria trebuie să aibă, ca disciplină şcolară, la toate clasele şi profilurile, cel puţin câte două ore pe săptămână. Cei care sunt datori să facă cercetarea trecutului sunt istoricii, singurii care au capacitatea să ajungă la izvoare, să extragă din ele adevărul (parţial) şi să-l explice publicului. Amatorii de istorie – ingineri, medici, artişti etc. – să fie liberi să se pronunţe despre trecut, să scrie despre trecut, dar să-şi recunoască amatorismul, să precizeze caracterul de eseu, de povestire, de impresie al produselor lor. Nici eu, ca istoric, dacă scriu despre medicină sau despre chimie, nu mă pot da drept medic ori chimist! Credibilitatea unui domeniu o asigură exclusiv specialiştii, cei care au fost pregătiţi anume să studieze acel domeniu. Și nici dintre specialişti, un contemporaneist nu e bine să se pronunţe ştiinţific despre antichitate sau epoca medievală, după cum un medic orelist nu poate lucra la ortopedie, nici un anestezist nu va fi lăsat să opereze.
Menirea acestui congres (Congresul Istoricilor Romani, Cluj, Universitatea Babes Bolyai, 25-28 august 2016 – N. Red.) este, între altele, sà contribuie la reaşezare pe baze sigure a prestigiului istoriei ca formă de cunoaştere a vieţii omenirii şi poporului român, de revigorare a cercetării ştiinţifice în domeniu, de reconsiderare a statutului istoricului în societate şi de asigurare a statutului de disciplină şcolară a istoriei, la toate clasele profilurile, în acord cu importanţa cunoaşterii istorice.
Prin aceasta, nu dorim decât să reconferim fiinţelor şi comunităţilor umane demnitatea, capacitatea de alegere şi de judecată, discernământul şi creativitatea, spre revigorarea idealurilor care au făcut posibilă lumea şi care se bazează pe cunoaştere şi pe cunoştinţe, pe comparaţie şi pe credinţă, pe dialog, pe dreptate şi adevăr, toate acestea subsumate binelui individual şi general. Un mare istoric francez, devenit martir – Marc Bloch – făcea în prima jumătate a secolului al XX-lea apologia pentru istorie şi elogiul meseriei de istoric şi a plătit cu viaţa pentru convingerile sale, pentru apărarea valorilor umanităţii. Nu mai dorim să plătim cu viaţa pentru a asigura perpetuarea valorilor umane, a marilor creaţii ale omenirii.
Știinţele istorice cultivă toate aceste valori, ceea ce înseamnă că ele cultivă viaţa omului şi a comunităţilor umane, trăită în cunoştinţă de cauză, întru demnitate şi onoare.