Cine nu şi-l aminteşte pe fotbalistul italian Luca Toni, „bombardierul”, cum era poreclit, vedetă a Squadrei Azzura pe la mijlocul deceniului trecut (triumfător cu naţionala ţării sale la Berlin, în 2006 şi transferat, un an mai târziu, de Bayern München unde a devenit, până în 2010, idolul fanilor galonatei formaţii bavareze?
Ei bine, ce avea să i se întâmple cu doar un an în urmă, în 2015, atacantului care încă juca pentru Verona, depăşeşte cu uşurinţă graniţa normalului resuscitând, îmi pare, probabile „edicte” ale tradiţiei tribale.
Întâmplarea datează din 2015, însă un canal de televiziune din Italia a reluat-o duminică într-o emisiune de divertisment, unde de fapt şi-a şi găsit cuvenitul loc. Dar despre ce e vorba?
În actele contractuale din 2007 cu clubul bavarez, atât impresarii cât şi oficialii, să le spunem, „comercianţi”, de la Bayern au lăsat loc liber la rubrica în care fotbalistul ar fi fost obligat, în baza unei legi germane, să-şi declare credinţa: catolic ori evanghelist. Omisiunea s-a materializat prin atribuirea statutului de „ateu” şi asta n-ar fi fost nimic dacă, un an mai târziu, adică în 2008, aceiaşi responsabili n-ar fi corijat eroarea, atribuindu-i, aşa cum era firesc, statutul de credincios, mai exact cel de catolic.
În prima variantă, cea de-a „ateu”, Luca Toni urma să fie „exclus” din registrele Bisericii germane şi exonerat de obligaţia de a plăti o sumă impozitară în conturile acesteia, prevăzută de articolul 140, dintr-o lege datând tocmai din 1827 care obligă pe credincios să-şi declare veniturile din care să se reţină un impozit pentru biserică. Necazul l-a ajuns pe fotbalist tocmai când încă mai juca pentru Verona, printr-o sentinţă a Curţii de Apel din München. care îl soma, prin intermediul fiscului italian de această dată, la plata exorbitantei sume de 1.600 mii de euro. Ca fapt divers şi de un insolit caraghios, ca să nu spun macabru, în baza aceleiaşi legi impozitul „religios” pe venit e obligatoriu pentru orice credincios ceea ce a adus Bisericii Catolice numai în 2013 un venit de 5,5 miliarde de euro, iar celei evanghelice de 4,8 miliarde.
Se înţelege stupoarea incriminatului, legendarul fotbalist Luca Toni, mai ales că, aşa cum avea să se apere, se declara total nevinovat, cu atât mai mult cu cât în acelaşi an în care fusese calificat ca „ateu”, tocmai făcuse o fastuoasă nuntă religioasă, de rit catolic, fireşte, mediatizată şi graţie celebrităţii sale, ca şi a miresei, fotomodelul Marta Cecchetto.
Au urmat procese în instanţe, apeluri, fără să lipsească nici o tumultuoasă campanie din care până la urmă religia, ori mai precis instanţele sale bisericeşti, prea pământene, aveau să-şi asocieze un meritat plus de animozităţi, vecin cu oprobriul public.
Mai surprinde oare pe cineva decizia bisericilor germane de a exclude de la serviciile religioase pe toţi cei care, credincioşi fiind, se sustrag declaraţiei ca atare ca să scape de aiuritorul impozit?
Nu, nu mai e însă cazul lui Luca Toni, fiindcă la Verona, în Italia, el se bucură în continuare de accesul la toate oficiile religioase. Rămâne însă sfidătoare întrebarea pe care el, ca şi alţi numeroşi fani de-ai săi ori dintre cei ce-au aflat de practica juridică a bisericilor germane: „E firesc să plăteşti taxă pentru credinţa în Iisus?”.
Nu întâmplător s-a tot spus, în popor, că multe şi nebănuite sunt căile Domnului. Şi pe ele hălăduiesc, nu fără păcat, chiar „ministerele” (cum sunt calificate în limbajul de la Vatican) Sale de ieri şi de azi. Şi asta în ciuda atâtor curajoase poziţii de reformă din partea Papei Francisc. Mă tem că şi prin Biserica noastră căile pierdute nu lipsesc şi, în spiritul evanghelic al mesajului său autentic, adagiul de a ierta „greşiţilor noştri”, când ei sunt ierarhi ori slujitori ai Domnului, şi-ar pierde substanţa originară.
