Recep Tayyip Erdogan a câştigat, din primul tur, alegerile prezidenţiale de duminică 24 iunie a.c., cu 52,5% din voturi, contra principalului adversar, Muharrem Ince (24%) candidatul Partidului Republican al Poporului (CHP, social-democrat). Realegerea preşedintelui Recep Tayyip Erdogan s-a completat cu rezultatul bun (40%) obţinut în aceeaşi zi de Partidul Justiţie şi Dezvoltare (AKP, prezidenţial) – în alegerile anticipate, care deşi nu va fi majoritar, totuşi, împreună cu Partidul de acţiune naţionalistă (MHP), islamo-conservator, ultranaţionalist, anti-kurd şi anti-european (a susţinut reforma constituţională din 2017) cu 11% din voturi va domina Parlamentul. Împreună fac parte din „Alianţa poporului”. Pentru Recep Tayyip Erdogan şi AKP rezervorul de voturi, spun analiştii, se găseşte în câmpul ultranaţionalist. La 11 februarie a.c., la Palatul prezidenţial din Ankara, s-a semnat un pact cu Devlet Bahceli, deputat şi preşedinte MHP, după mai multe săptămâni de negocieri, în vederea constituirii unei alianţe electorale şi a unei campanii comune. Recep Tayyip Erdogan apreciase „poziţia patriotă” a MHP, în cursul puciului ratat din iulie 2016. De partea cealaltă, Devlet Bahceli s-a angajat ca MHP să susţină realegerea preşedintelui. Deşi, de-a lungul anilor, Devlet Bahceli fusese apropiat grupului de extremă dreaptă „lupii negrii”, adversari ai AKP. Situaţia economică a Turiciei nu mai este cea de acum câţiva ani, cu toate acestea creşterea economică (3,2%) se face resimţită. Starea de urgenţă nu a fost încă suspendată, prorogându-se sistematic. Deputaţii Partidului Republican al Poporului (CHP) şi Partidului Democratic al Poporului (HDP) o formaţiune progresistă, pro-kurdă, decimată prin arestări şi represalii, al cărui lider, Selahattin Demirtaş, adversar declarat al lui Recep Tayyip Erdogan este încarcerat din noiembrie 2016, pentru legături presupuse cu Partidul Muncitorilor din Kurdistan, sunt tot mai „anemici şi debusolaţi” momentan, fără posibilităţi de reacţie democratică la deciziile „sultanului”. CHP, partidul bun (IYI, naţionalist, liberal, conservator laic) şi micul Partid al Fericirii, au făcut parte din Alianţa Naţiunii. În care nu a fost primit Partidul Democratic al Popoarelor (HDP), pro-kurd. Sigur că Recep Tayyip Erdogan – felicitat, ieri, de secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, pentru alegerea sa – are bune calcule electorale. Prin modificările Constituţiei, de dată recentă, s-a trecut de la un regim parlamentar la unul prezidenţial, şi toate prerogativele îi aparţin. A declanşat operaţiuni militare în Nordul Siriei contra trupelor arabo-kurde ale Unităţii de Protecţie a Poporului (YPG), botezată „ramura de măslin”, care i-au permis să nu abandoneze terenul înţelegerilor naţionaliste, a intrat în polemică cu NATO, oricum rămâne imprevizibil, în demersurile sale. O delegaţie franceză, din trei persoane, membre ale PCF, venită în calitate de observatori, a fost reţinută duminică la Agri (estul ţării), finalmente eliberată, după ce a compărut în faţa procurorului Republicii. Realegerea lui Recep Tayyip Erdogan a fost privită cu scepticism în media occidentală. Cu toate acestea, preşedintele Turciei a primit un nou mandat de 5 ani. Care sunt intenţiile sale, cu exactitate nu se cunosc. Declara nu de mult că doreşte ca ţara să devină una din primele 10 puteri economice ale lumii. Simbolul acestei ambiţii este noul aeroport din Istanbul, cu o capacitatea anuală de peste 150 milioane de pasageri. Cere fidelitate aliaţilor politici, nu se ştie dacă doreşte islamizarea instituţiilor Republici, cum opinează HDP şi CHP sau IYI Pary. Aliaţii de astăzi sunt foştii adversari de ieri. Dacă liderul turc, de 15 ani la putere, deschide un dialog cu kurzii, înainte de a se întoarce împotriva lor, rămâne de urmărit. Oricum, ştie că laicitatea este fundamentală pentru turci. Câştigând pe toate liniile, la o rată de partcipare de 87%, Recep Tayyip Erdogan, mare iubitor de fotbal, poate zâmbi maliţios şi metamorfoza celebra replică a lui Linecker, „la sfârşit câştigă… Erdogan”.
