Tot mai citim, maică?

0
315

Cine nu-şi aminteşte butada călinesciană devoalând, într-o savuroasă pagină a „optimistului”, o întâmplare din perioada timişoreană a tinereţii sale dăscăleşti. Faptul de a fi continuat, profesor fiind, să citească nu putea să n-o tulbure pe bătrâna sa gazdă: contrar chiar şi didascalicei înţelepciuni a cronicarului de odinioară, pentru care „cetitul” cărţilor desemna prin excelenţă funcţia sa utilitară.

Într-o percepţie cvasi-generalizată, subsumată deloc accidental dezbaterilor controversate în jurul destinului lecturii catalogat de obicei drept precar, cetitul cărţilor ar aparţine trecutului: nu se mai citeşte, tinerii ignoră, ba chiar boicotează biblioteca, substituită cu discoteca; în facultăţile cu profil umanist fenomenul e încă şi mai alarmant, lipsa interesului pentru cultură (fiindcă de apetit nici nu poate fi vorba) bulversează deprinderea unei minime orientări în tabla de valori literare şi artistice, înregistrându-se nu puţine cazuri de ambiguităţi, ca să nu spunem stupidităţi, inserabile în orizontul unei ignoranţe insidioase. Recunoscând, în calitate de martor ca să spunem aşa ocular, această stare şi în baza unei investigaţii, ce-i drept, circumstanţiale a fenomenului, consider că simpla denunţare, în termenii unei clamoroase disocieri între generaţii nu depăşeşte limita unei diagnoze pe cât de evidente pe atât de gratuite. Mai mult, o elementare confruntare de ordin statistic la nivelul bibliotecilor, dar mai ales al vânzărilor şi al evenimentelor de promovare a cărţii, inclusiv târgurile specializate, mai glorioase ori mai modeste, sunt menite să minimalizeze, cel puţin, de nu cumva, potrivit unor sondaje, chiar să conteste diagnosticul de mai sus.

Statistic, deci, lectura nu traversează propriu-zis o criză, evident în afara cercului vicios al crizei generale –economico-sociale, financiare şi de ce ordin va mai fi – în care cartea, ca suport obiectual, e confruntată cu dificultăţi varii.

Disocierea pe care o avansam în premisa acestei intervenţii între citit, ca achiziţie şi deprindere intrinseci subiectului social al timpului nostru de pe mapamond, şi lectura, investibilă cu atribute particulare de natură cognitivo-instructive, etice etc. devine obligatorie în perspectiva unei mai bune decelări a fenomenului. E vorba, întâi de toate, cum anticipam, de o schimbare ori, încă şi mai mult, de un set de mutaţii cu consecinţe ce implică, uneori până la bulversare, statutul însuşi, dacă nu al lecturii, ori nu neapărat al actului lecturii deşi nici acesta nu rămâne neatins, atunci al contactului cu cartea şi cu valorile acesteia.

Într-un fel, cititul, ca achiziţie – lăsând deoparte aspectul revenirii, după unele organisme, statistici, cercetări etc., pericolului analfabetismului înregistrat chiar şi în unele societăţi occidentale avansate –, departe de a fi dispărut, s-a diversificat, accesul la informare, odată eliberat, se potenţează într-o progresie frapantă în baza unei velocităţi fără precedent dezvoltată de noile achiziţii tehnologie mediatice.

Ordinea criteriologică a lecturii, ca fenomen individual şi deopotrivă social, nu trebuie, fireşte, ignorată; e un adevăr de bun simţ a distinge între lectura unui roman tolstoian de-acum un secol şi una din zilele noastre, cu unele, posibile dar oricum puţine excepţii; lectura de odinioară, cu singularitatea ei marcantă, neconcurată şi, deci, netulburată de factori exo-psihologici şi sociali, căpăta, atunci când întrunea condiţiile oportune, dimensiunea unei întâlniri cu impact decisiv în destinul lectorului; un lector nu neapărat model, cum îl definea Eco, ci mai degrabă „rudimentar”, însă atributul se cuvine luat în chiar termenii în care îl propune cărturarul italian.

O altă cazuistică e conexă unui aspect numai în aparenţă extern condiţiei lecturii decretate în criză, cea difuză şi cu simptome de o acuitate particulară în ultimul deceniu în Franţa, dar extinsă şi în alte spaţii: e vorba (tot) de o criză a artei, în general, şi a literaturii, în particular, ce şi-a găsit, cu patru ani în urmă, un reper de raportare, cu implicaţii analitice şi deopotrivă sintetice, în cartea lui Tzetan Todorov intitulată La Littérature en péril; teza, s-o numim astfel, a acestui studiu a ex-semioticianului, tel-quelist şi pe deasupra şi barthesian din anii şaizeci, denunţă, fie şi cu nuanţe atent distribuite, formalismul, nihilismul şi solipsismul literaturii de azi dar înainte de toate ale criticii ce-o însoţeşte şi-o promovează.

Deşi incitantă în sine, poziţia cvasi-contrară opţiunilor proprii şi de grup din anii şaizeci, autorul fiind şi cel care a introdus în circuitul occidental, dar şi la noi, şcoala formaliştilor ruşi, nu se cuvine a fi inserată în termenii unei dispute personalizate, cu vreun gând resentimentar subsidiar; re-evaluarea, chiar aşa, cum propune esteticianul parizian, cu referinţă mai cu seamă la spaţiul instructiv-didactic, instrumental şi metodic, trebuie validat nu ca o slăbiciune, cât ca un act, de revizuire-redistribuire (îndeosebi a accentelor ce vizează o estetică a percepţiei operei literare) cu o încărcătură de responsabilitate ce nu ocoleşte factorul emoţional.

Pe scurt, mesajul sugerat nu fără o intemperanţă cu nimb „revoluţionar” (în aria uitatului comandament pozitivist de la sfârşitul unui alt veac Züruck zu Kant!) e un diagnostic în actualitate al unei crize, ori al Crizei (în speţă a literaturii, cu implicaţiile în statutul lecturii) cu o ţintă precis enunţată şi denunţată, aceea a depăşirii metodelor şi modelelor deconstructiviste şi, în subsidiar, punerea în paranteză a instrumentarului de extracţie structuralist-semiotică în perspectiva, astfel re-deschisă, a întoarcerii artei / literaturii spre rosturile ei primare şi esenţiale, cele având ca finalitate slujirea Vieţii. Şi a Omului. S-a vorbit, chiar şi de către cei ce n-au marşat spre un astfel de apel cu prea mare entuziasm, de un Nou Umanism; un comandament acesta pe cât de pliabil pe o retorică îmbălsămată de mai an, pe atât de lucid – şi urgent – în (re)asumarea responsabilităţii actantului creator, abandonată în cotloanele formalismelor în care ispita experimentalismelor a sfârşit – şi încă o face – în joc, nu totdeauna barbian ori cu gust de avangardă în război contra convenţiilor fade, ci de o gratuitate vinovată. Când – citesc într-o revistă italiană – că un artist parizian la modă acceptă să expună pe simeze lucrări  ale unor anonimi, altminteri nelipsiţi de oarecare înzestrare, cărora le-a operat doar minime intervenţii de montaj şi o recunoaşte cu un nedisimulat orgoliu, ei bine, atunci chiar că în orizontul de azi al acestei creaţii ceva nu (mai) funcţionează. Revenind la literatură, când exemple – deşi mai complexe şi mai delicate – de substituiri în plan axiologic fac deliciul (şi păcătosul rating!) unor emisiuni tv mixate la concurenţă cu talk-show-uri cu iz maidanez, atunci cu siguranţă nu doar că mărul e putred, ci că devine iminent pericolul ca pomul şi întreagă livada literară să se strice.

Şi atunci care-i condiţia, starea, destinul lecturii? Căci de citit se citeşte: mai mult decât în oricare etapă a vieţuirii noastre pe Terra. Întrebarea ce se citeşte şi cum se mai citeşte azi şi, mai ales, mâine, iată provocarea majoră.