Există neîndoielnic un spectacol dizgraţios pe care mass-media se întrec în a ni le oferi, zi de zi şi ceas de ceas, cu o abia disimulată plăcere: o întrecere la nivel naţional, de speţa „Daciadelor” de altădată, că de „Cântări ale României” nici nu poate fi vorba. Ţara pare a traversa, la trap, unul dintre cele mai penibile momente ale perioadei post-decembriste, comparabile, în consecinţe, cu mineriadele, dar în aparenţă – şi numai în aparenţă – cu o semnificaţie opusă. Spun în aparenţă, fiindcă, la o judecată ceva mai „rece” şi, eventual, un pic mai raţională, cruciada procurorilor alimentată la foc continuu în zăngănitul cătuşelor şi zumzetul nu mai puţin insidios al „instrumentelor „mediatice” au, pe loc dar mai ales în timp, aceeaşi expunere în afară a condiţiei precare a unei Ţări şi a unei societăţi incapabile să se normalizeze.
Ca în întunecaţii ani de după ultimul război, când „armate” de procurori, ce-i drept selectaţi aleatoriu de prin fabrici şi de prin atelierele proletare, descindeau prin casele oamenilor, la ordin şi pe denunţuri, „curăţind” poporul de „duşmani”, într-un alt context şi în alte circumstanţe tot de o vânătoare pare a fi vorba şi în aceste zile. Pentru a fi bine înţeles, nu am în vedere nicio clipă să pun la îndoială faptele de corupţie şi ticăloşiile săvârşite într-o veselie fără precedent în aceşti douăzeci şi cinci de ani de libertate şi de democraţie. Nici nu era nevoie de cine ştie ce investigaţii – juridice, poliţieneşti etc. – spre a ridica vălul ipocrit sub care Ţara gemea sub o jefuire aproape fără precedent în toată istoria sa. Ruinele sunt încă la vedere, drumurile, străzile, ogoarele, edificiile de patrimoniu, vechi ori ale vechiului regim comunist, dar toate bunuri ale naţiunii ne iscodesc, interogativ, de prin toate părţile şi de prin toate ungherele.
Scadenţa unei judecăţi trebuia să sosească. E dificil, dar nu şi cu totul întâmplător, că n-a sosit mai devreme. Încă şi mai greu de înţeles este lungul arc de timp în care nu s-a făcut nimic, deşi furtul, distrugerea, hoţia, corupţia în structura ei cea mai pervertită, funcţionau la turaţie maximă. Îmi amintesc cum mulţi dintre „vânaţii” de acum – şi încă şi mai mulţi încă ascunşi sub paravane de cumetrie – ne sfidau de pe „sticla” televizoarelor, povestindu-ne, printre altele, cu şarm, ba chiar cu arţag, cum reuşeau ei să se îmbogăţească ori cum, după studii universitare cumpărate la pachet, îşi susţineau „doctorate” ale căror fişe „documentate” le constituiau chiar propriile afaceri într-o economie numită subterană.
Aşadar, ce anume pare în neregulă în această campanie un pic bezmetică de arestări şi de reţineri la… cântar? Întâi de toate, frenezia ce însoţeşte un fenomen – şi un proces – care într-o normalitate însă aşteptată ar trebui să tulbure; inclusiv, conştiinţele cele mai curate câte vor mai supravieţui printre noi. Apoi, ura ce însoţeşte un şir întreg de delaţiuni, îndeosebi în rândul unor analişti, jurnalişti, comentatori care, prin statut şi prin tradiţia, nu cea autohtonă, ci cea occidentală, ar trebui să rămână în perimetrul strict al unor puncte de vedere fără intruziuni în litera şi în spiritul legilor.
Moderatori de talk-show-uri înveninaţi întrebându-şi invitaţii ori întrebându-se singuri de ce nu e arestat X sau Y, de ce nu i se pune cătuşe nu ştiu cărui politician ori de ce alt politician a fost luat pe… sus. M-am întrebat nu o dată de unde vor fi preluat respectivii astfel de comportamente, absente din orice deontologie profesională din Europa şi din Occidentul pe care de altfel le invocă la tot pasul.
Dincolo de toate acestea, senzaţia că, dându-se într-un sfârşit drumul la… dreptate şi la adevăr, vom fi intrat pe un făgaş al normalităţii mi se pare o nouă iluzie. Cine crede că după valul de arestări într-o campanie cu zăngănit de cătuşe ne vom trezi într-o societate normală, cu o nouă clasă politică pleznind de cinste şi de corectitudine se înşală amarnic. Cu puţină răbdare, ar fi de ajuns să ne uităm şi prin alte ogrăzi, în care, după astfel de „răsunătoare” momente, au urmat reciclări şi reformări, de partide, de politicieni şi de „căpuşari” ai banului public, uneori de o perfidie încă şi mai feroce decât înaintaşii lor.
