Dacă, de regulă, orice localitate mai arătoasă a Doljului a gravitat, de-a lungul timpului, în jurul unui obiectiv economic, Segarcea – cu toată rezonanţa ei, datorată vinurilor alese – nu a făcut excepţie. S-a crezut, cu mulţi ani în urmă, că fabrica de furfurol, semeţ obiectiv industrial, pendinte de Combinatul Chimic din Craiova, va conferi “tuşa” decisivă de oraş. Astăzi, ruinele fabricii, încă vizibile, au simbolistica lor şi nu are rost să stăruim asupra genezei unui dezastru. Segarcea rămâne însă pe orice hartă economică a ţării, “boldată”, graţie renumelui vinurilor “Domeniul Coroanei“, premiate şi elogiate la toate competiţiile oenologice, europene şi mondiale, şi, mai nou, ca sediu al firmelor Cerealcom, Oltyre, Cervina, Redias, care exploatează împreună peste 25.000 hectare destinate culturilor cerealiere şi tehnice. Acesta nu este un material publicitar, să ne înţelegem. Altul este rostul rândurilor de faţă. Nu vom “amesteca” via şi crama, cu prestigiul lor distinct şi consolidat, în teribila ambiţie a lui Mihai Anghel – unul dintre marii, dar şi competenţii agricultori ai ţării – de a reda Doljului aureola de bazin cerealier al ţării, care contează în orice discuţie de strategie alimentară. E discutabilă povestea “cu grânarul Europei“, în interbelic, lustruită în neştire, până nu a mai rămas nimic din ea, fiindcă lucrurile nu au stat chiar aşa, şi istoricul Bogdan Murgescu, în lucrarea sa “România şi Europa” („Polirom”, 2010), demonstrează acest lucru. Vom accentua însă o realitate de netăgăduit: Segarcea ca localitate doljeană, de tradiţie, declarată oraş în 1968, dar atestată prin legea administrativă din 1864, datorează reverberaţia numelui său, mai nou, acestui holding condus de Mihai Anghel, după cel mai performant management, prin promovarea de avansate şi sofisticate tehnologii posibile. Şi vom detalia. La bugetele locale, aportul firmelor menţionate depăşeşte 40 miliarde de lei anual. Peste 800 de locuri de muncă bine plătite, dar nu uşor de păstrat, din cauza rigorii maxime instituite, sunt o realitate. Segarcea respiră, ca oraş, nu uşor, dar în bună măsură prin strădaniile temerare, dacă nu precumpănitoare atunci consistente, ale lui Mihai Anghel, cu o filosofie interesantă despre tot ceea ce trăim şi se întâmplă. Într-un fel, pe un alt palier al discuţiei, Segarcea nu putea împărtăşi, în alte circumstanţe, decât soarta “oraşelor mici” din Dolj, după 1990, când s-au scufundat toate obiectivele economice cu menirea lor, ce legitimau un statut urban. Un singur detaliu, sistematic ocultat, mai trebuie readus în atenţie: paradoxal, dintre toate unităţile agricole de stat (foste IAS), unele performante, singura “salvată” – termenul e impropriu – este cea de la Segarcea, conservându-şi terenurile destinate viţei-de-vie, bineînţeles replantate într-o altă structură de soiuri şi o altă gândire oenologică. La capătul unui dialog, deloc întins, cu Mihai Anghel, continuat cu directorul tehnic Doru Călinescu, o competenţă în materie agrară, am înţeles că la Segarcea tricolorul românesc, care flutură pe un catarg de 65 metri înălţime, la noul sediu al firmelor menţionate, simbolizează ceva aparte: despre competenţa deplină este vorba. Una oltenească. Şi poate virtuţile unei afaceri autohtone. Dacă e bine de spus şi aşa ceva.
Cel mai mare siloz al ţării (60.000 tone) va fi dat în folosinţă
Investiţia e de acum finalizată. A costat peste 10 milioane euro, dar s-a derulat conform proiectului. Are 12 celule, fiecare cu o capacitate de stocare de 5.000 tone, ridicându-se pe verticală până la 54 metri. Poate înmagazina 60.000 tone cereale sau floarea-soarelui, care se adaugă, în felul acesta, unei capacităţi de stocare existente de 300.000 tone, cu conexiuni directe la calea ferată (Pleniţa, Banu Mărăcine, Portăreşti, Mischii, Scaeşti, Calafat, Bistreţ, Poiana Mare ş.a.m.d.). Dispune de instalaţii de uscare şi sortare, instalaţii de ventilare, sisteme de monitorizare a temperaturii, sisteme automate de supraveghere. Capacitatea de recepţie este de 500 tone pe oră, când livrarea se face din mijloace de transport auto, şi de 250 tone pe oră când se face pe calea ferată. Capacitatea de uscare este de 100 tone pe oră. Întreaga incintă este o platformă betonată. Nu mai enumerăm toate detaliile tehnice. Oricum, investiţia încorporează şi vechiul siloz de 10.000 tone, încă funcţional. Un teren viran, năpădit de buruieni, a dobândit o utilitate deplină. Cum întreaga activitate este computerizată, putem vorbi de cel mai mare şi mai modern siloz de cereale din ţară, ceva care nu s-a mai văzut, fără nici o legătură, dar nici una, cu vetustele “baze de recepţie” de odinioară. Niciodată în istoria sa Doljul nu a dispus de o asemenea capacitate de stocare, deplin dirijată în privinţa temperaturii, umidităţii etc. Nu vom exagera dacă vom spune că silozul de la Segarcea este “o minune tehnică a Doljului”, în care angajaţii, “unul şi unul”, chiar trebuie să ştie pe ce lume trăiesc, la orice oră din zi şi din noapte, fiindcă producţia de aici pleacă la export.
Un alt limbaj tehnic
Mihai Anghel vorbeşte despre ceea ce face într-un limbaj tehnic insolit. Nu ştim dacă e mai fraged, dar e oricum altceva. Face şi precizarea, atunci când nu-ţi satisface curiozităţile reportericeşti, “astea ţi le spune Crinu Eremia” (n.r. administrator la Cervina şi Oltyre, director la Redias). Crinu Eremia este un tehnolog de mare valoare, cu stagii vechi în producţie şi performanţe autentice. Vine din ceea ce numeam odinioară “agricultura de stat”, dar ar putea fi profesor universitar, cu câţiva ani buni înainte de pensie. Mihai Anghel, care admite că la nivelul diviziei de comerţ de cereale are rivali serioşi din rândul multinaţionalelor, încearcă în zona de producţie agricolă o creştere a productivităţii muncii cum nu a mai existat, dar bineînţeles şi una a randamentelor la unitatea de suprafaţă. Dispune de întreaga gamă de maşini agricole super-performante şi, punând pe picioare un sistem hi-tech, va aduce “ceasul elveţian”, adică sistemul informaţional pe ogoarele muncite. Şi în prezent se controlează, dintr-un centru de comandă, de la noul sediu al firmelor, consumul de motorină, pesticide, îngrăşăminte chimice etc. Am mai adăuga un lucru: preocuparea contantă a lui Mihai Anghel pentru refacerea perdelelor forestiere de protecţie. Deziderat mai vechi, pe care nimeni nu i l-a luat în seamă. Despre gusturile sale pentru “frumos”, înnobilarea fiecărei alei cu specii dendrologice, atrăgătoare ochiului, nu mai spunem nimic, fiindcă sună a compliment.
Când cei de la John Deere vizitează Segarcea
Prin 2012, întreaga conducere a cunoscutei firme americane John Deere a venit la Segarcea, însoţită fiind reprezentanţii companiei “IPSO” care se ocupă de distribuirea utilajelor agricole în Europa. Colaborarea dintre SC Cerealcom şi John Deere, în baza unui amplu program de investiţii, este interesantă. Parcul de maşini agricole al Cerealcom, Oltyre şi Redias, gestionat cu mână de fier de ing. Eremia Crinu, permite încadrarea oricărei lucrări agricole în timpul optim şi, în plus, maximă calitate. Tractoare imense, de mare putere, combine cu masă de recoltare impresionantă, remorci Hawe, de mare capacitate, pluguri super-performante, cultivatoare, semănători de păioase, dar şi de prăşitoare, camioane specializate pentru transportul cerealelor, în fine, o dotare de excepţie care permite, nu exagerăm, efectuarea lucrărilor de sezon pe mai mult de jumătate din suprafaţă agricolă a Doljului, în doar câteva zile. Ieşirea utilajelor în câmp se face pe “drumuri speciale” amenajate, şi unul pe lungimea de 3-4 este pietruit chiar de firmele lui Mihai Anghel, pentru a nu perturba traficul rutier. Să spunem totuşi că cei de la John Deere, când au văzut cu cine colaborează, la faţa locului, şi-au strâns mâna cu partenerul de afaceri, declarându-se mulţumiţi. Nu curtoazia de circumstanţă trebuie evocată, ci seriozitatea parteneriatului, derivată din buna cunoaştere reciprocă. Acest colos agrar din Segarcea, de-a dreptul impresionant, atestă în orice moment, “şi unde ne aflăm”. Nu toate exploatările agricole din Dolj dispun de ceea ce dispun firmele lui Mihai Anghel, dar interesul acestuia nemijlocit, este ca toate firmele să producă mult, dacă se poate cât mai mult. Anual, circa 400.000 tone de cereale, adică la cât se ridică producţia de grâu a Doljului, într-un an normal, este distribuită, atât pe piaţa internă cât şi pe cea externă.
Ce spune Doru Călinescu?
Directorul tehnic, adică mâna dreaptă a lui Mihai Anghel, Doru Călinescu, e din 1995 pe baricade, adică de la început. Când a fost mult mai greu. A încercat o “tentativă” de evadare, poate şi din cauza rigorii maxime instituite, dar a revenit şi nu mai comentează. Cunoaşte orice problemă din viaţa complexă a acestui holding agricol, încât şi noaptea, sculat din somn, poate da un răspuns. Crede că Segarcea, ca oraş, este volens-nolens legată de viaţa firmelor patronate de Mihai Anghel. Dacă acestora le merge bine, acest lucru îl resimte şi oraşul. Din această perspectivă sigur că “parteneriatul” nu se dezvoltă tocmai corespunzător. Ar putea fi fertil, dar nu este. Reţeaua de canalizare şi cea de alimentare cu apă a localităţii, ca să dăm un exemplu, nu “bate” pe toate arterele locuite, până la ultima casă, ceea ce e de neînţeles, dar nu doar aceasta este problema iritărilor existente. Altminteri, de ordin administrativ. Grupul Cerealcom nu este unul calic şi nu are reticenţă la actele de caritate, amintită fiind renovarea unei biserici din localitate. În fine, nu vrem să turnăm gaz pe foc, mai ales într-un moment ca cel în care ne aflăm.
Indiscutabil Mihai Anghel se numără printre marii cultivatori de cereale din România, deţinând şi o importantă reţea de silozuri despre care am vorbit. Iar ultima “alăturare” este silozul de 60.000 tone aparţinând Cerealcom. Să nu se înţeleagă cumva că în agricultură e “raiul de pe pământ”, fiindcă ar fi un neadevăr. Mihai Anghel spunea într-o împrejurare că “arendaşii fac totul şi doar în România sunt arendaşi”, dar… mergem înainte. Înfruntând ani secetoşi şi, deopotrivă, ani mai generoşi. Uneori împlinirile nu lipsesc, şi pe sectorul de vinificaţie, de pildă, deja vinurile produse la Segarcea sunt binecunoscute pe piaţa internă, dar deja şi pe piaţa externă. Pentru toate acestea se trudeşte în adevăratul sens al cuvântului, doamna Cornelia Anghel, soţia lui Mihai Anghel, care a renunţat la profesia de medic pentru a se dedica vinificaţiei, are deja un palmares de invidiat. Unii privesc întreaga epopee cu generozitate, alţii cu pizmă, în obişnuinţa locului. Oameni de asemenea anvergură merită, fireşte, respectul cuvenit.
