Nu e fascinantă cartea de memorii a Prinţului Harry „Rezerva”, apărută recent (2023) şi la editura Nemira, în limba română, dar are şi câteva pasaje, nu multe, tulburătoare, şi unul dintre ele se referă la ceea ce simte, nu la înmormântarea mamei sale, Prinţesa de Wales Diana, când avea doar 12 ani, ci mult mai târziu, în momentul în care intră în posesia dosarului de la poliţie, din care lipseau pozele greu de suportat privind accidentul propriu-zis. Un adevărat şoc. Cu consecinţe fireşti. Traumatice. Noul secretar particular, Jamie Lowther Pinkerton „JLP” animat de respect pentru adevăr, într-o bună zi, i-a înmânat Prinţului Harry, la dorinţa exprimată a acestuia, un „plic maro” pe care scria doar atât: a nu se îndoi. Plicul cuprindea un set de fotografii făcute la 31 august 1997, în afara tunelului numit Pont de l’Alma din Paris, în care avusese loc accidentul, la gura tunelului, apoi în interiorul lui, fotografii făcute de aproape, în care se vedea Mercedesul zdrobit (intrase în tunel pe la mijlocul nopţii din câte se ştie), care nu mai ieşise… întreg. Multe, dacă nu toate fotografiile fuseseră făcute de paparazzi şi de alţi fotografi prezenţi la locul accidentului. Poliţia din Paris confiscase aparatele foto. Toate imaginile nu sugerau decât o atmosferă de haos, de carnaval degradant. „Fotografiile mai detaliate, mai clare, făcute mai de aproape, din interiorul Mercedesului, ilustrau trupul lipsit de viaţă al partenerului mamei (n.r. Dodi Alfayed) despre care ştiam acum că era iubitul ei. Îl vedeam pe bodyguardul ei care supravieţuise accidentului, deşi se alesese cu răni înfiorătoare, pe şofer (n.r. Henry Paul) prăbuşit peste volan, învinuit de mulţi pentru accident, fiindcă ar fi avut se pare alcool în sânge, dar întrucât murise nu se mai putea apăra”. Prinţul Harry descrie luminile –cercuri luminoase aproape nişte nimburi- identice cu culoarea părului auriu al mamei sale, care nu proveneau decât de la bliţuri. Paparazzii o urmăriseră pe Prinţesă, o hăituisesră „ca nişte câini sălbatici” şi, asemenea acestora, se înfruptaseră din corpul său lipsit de apărare. Nu ştiuse până atunci că ultimul lucru pe care mama sa îl văzuse pe pământ a fost străfulgerarea unui bliţ. Poate că fotografiile pe care „JLP” nu le oferise Prinţului ar fi fost mai izbitoare, mai greu de suportat. Şi în ele moartea era mult mai vizibilă. Concluzia Prinţului Harry: cei care o hăituiseră pe Diana continuau să o facă. Asta era tot. În presa tabloidă britanică nu prea e loc de emoţie şi milă. Imaginile morţii fascinează. Atracţia e similară cu cea pentru sex. Pornografie şi moarte, iată ce -perfect dozat- poate excita. La semifinala Cupei Mondiale la rugby din 2007, când echipa Angliei era la un pas de a câştiga competiţia, Prinţul Harry ajunge la Paris unde îşi propune între altele să traverseze tunelul Pont de l’Alma, cu viteza pe care, conform raportului poliţiei, o avea maşina în care se afla mama sa în momentul accidentului. A fost o idee proastă, mărturiseşte, ca multe altele în cei 23 de ani ai săi. A realizat că şi dacă şoferul Mercedesului ar fi fost băut, chiar dacă ar fi fost beat turtă, tot n-ar fi avut nici o problemă cu traversarea acelui tunel scurt. Decât dacă paparazzi l-au hărţuit şi l-au orbit. Avea în minte ideea redeschiderii anchetei. A fost convins de autorităţi să nu o facă. Urmărit cu ferocitate de paparazzi, vânat la tot pasul în tabloide, Harry şi Meghan se vor stabili în America. Sănătatea lor mentală era pusă în pericol. Puţini membri ai familiei regale avuseseră, de-a lungul secolelor, curajul să o părăsească. Ultima care încercase să evadeze… Prinţesa Diana. Naraţiunea Prinţului Harry este pe alocuri necruţătoare, n-are nimic teatral, nimic melodramatic. Cunoaşte tulburat „dictatura paparazzilor”, plăteşte scump apartenenţa la familia regală, evită cu dificultate confruntările fizice. Trage după el un întreg cortegiu de vorbe, replici şi contrareplici, şarje băşcălioase, isterii toxice, bombăneli, suspiciuni, rânjete şi glumiţe nesărate. Familia regală primise promisiunea fermă de la editori, care se juraseră, că nu vor mai trimite niciodată fotografi care să-i hărţuiască membrii, dar reveniseră la vechile obiceiuri. Paparazzi l-au hărţuit şi orbit pe şoferul Mercedesului. Fără a fi învinovăţiţi mai temeinic. Vinovaţii erau acoperiţi, iar corupţia la ordinea zilei. Ceea ce surprinde oarecum în întreaga poveste, relatată cu onestitate, este faptul că prinţul Harry prezintă, pe cel mai firesc ton posibil, toate întâmplările vieţii, fără concluzii moralizatoare, convins şi el de o foaie de parcurs a destinului pe care trebuie doar să o execute. Atât şi nimic mai mult. Fericirea deplină nu îi este îngăduită.
