Liviu Dragnea, preşedintele executiv al PSD, ex-directorul de campanie electorală al lui Victor Ponta pentru alegerile prezidenţiale, nu exclude un congres al partidului în luna decembrie, pentru clarificarea lucrurilor. Un asemenea eveniment, la scurt timp după deznodământul de acum cunoscut, rămâne extrem de riscant, oricât de bine preparat organizatoric ar fi acesta. Mai ales că, deja, nu puţini frondişti mai vocali i-au cerut imperativ demisia. De altfel, Liviu Dragnea însuşi, conştient de starea de comă cerebrală a stângii guvernamentale, presimte că „robespierrii” au pumnalele pregătite şi graba nu este deplin justificată. Pe de altă parte, sunt şi voci, altădată autorizate, inclusiv prin expertiză, cum ar fi, de pildă, a lui Adrian Năstase, care consideră că înţeleaptă s-ar dovedi mai de grabă solicitarea unui vot de încredere în Parlament de către Guvernul Victor Ponta. Nu lipseşte nici părerea preşedintelui de onoare al PSD, Ion Iliescu: acesta vrea organizarea unui congres, pentru a analiza (n.n. – ce?) dezastrul şi a stabili gradele de vinovăţie. În acest stufăriş de opinii, un congres în pripă, pe fondul dezamăgirii imense trăite, nu rezolvă mai nimic, în afara faptului că prilejuieşte unele deconturi interpersonale, altminteri fireşti, când de fapt întreaga abordare ar trebui să fie alta: alegerile prezidenţiale au dat un semnal de alertă maximă social-democraţilor. „Da, stânga poate muri”, şi asta a afirmat-o în vară, la 14 iunie, la puţină vreme după alegerile europarlamentare, actualul premier francez, Manuel Valls, la primul său discurs în faţa Consiliului Naţional al Partidului Socialist. L-a contrazis Jacques Attali, fost consilier special al lui Mitterrand, timp de 10 ani, director BERD, regizor de teatru, dirijor şi aşa mai departe. Şi n-a fost singurul. Victor Ponta a şi evitat sistematic, uneori străveziu, alteori cu abilitate, să se poziţioneze la stânga, căutând refugiu în zona de centru, a stângii liberale, convins că poate rupe, prin mesajele sale, din electoratul de dreapta mai mult decât poate pierde din electoratul de la stânga stângii. Riscurile nu erau mici. Convertirea social-democraţilor la realism şi pragmatism are de înfruntat tentaţia unui populism naţionalist. În panică politică, în confuzie ideologică, social-democraţii caută un orizont. Şi nu Liviu Dragnea, căruia îi lipseşte anvergura de orice fel, din păcate, poate să-l identifice. Fiindcă s-a întâmplat ceva la aceste alegeri prezidenţiale, care intră în istorie prin bascularea neverosimilă şi iraţională – ex-abrupto – a opţiunilor, ce putea fi prevenit prin reinventarea stângii intelectuale, independente, într-o cultură fascinată până la dogmatism de elitismul mesianic – de fapt copiii de casă ai unor partide –, pretins reformist şi civilizator al dreptei globaliste, în varianta neoliberală sau neoconservatoare. O dreaptă partizană şi fanatică, pentru care orice critică mai ofensivă, ce tinde să-i demoleze privilegiile şi hegemonia, este fie diabolizată, ca aberaţie, fie denunţată drept comunistă, rusofilă, chineză şi antioccidentală, pe o logică de război rece. Şi încă un detaliu: stânga sau, poftim, social-democraţii de respiraţie mai veche, etala un discurs mereu relaxat, calm, raţional şi afabil şi atunci când se dorea combativă. Generaţia „40”, a lui Victor Ponta, ajunsă la comandă, s-a dovedit mult mai botoasă, arţăgoasă şi nu rareori neinspirată din punct de vedere al tactului, oricum defazată de la ceea ce se întâmplă în Europa. Deşi putea să rămână cuprinsă de îngrijorare. Cu toate acestea, confruntarea electorală, de care ne-am despărţit recent, n-a avut loc pe terenul opoziţiei stânga şi dreapta, ci pe tema antibăsismului, resuscitată, deşi nu mai avea „prospeţimea” opţiunii transpartinice din vara lui 2012. Mobilizarea ideologică a stângii a fost, una peste alta, nu precară, cât inexistentă. Astfel de dezbateri, privind strategia imediată, nu pot avea loc pe fondul unor tensiuni resuscitate, de această dată cu substrat etic. Fiindcă s-a preferat şi blatul. Înfrângerea lui Victor Ponta în alegerile prezidenţiale, dincolo de dezamăgirea propriului câmp electoral, n-a fost deloc „o bucurie” pentru socialiştii europeni, care contau pe un nou pilon la Comisia Europeană şi Consiliul European. În schimb, inutil să mai adăugăm, popularii europeni s-au văzut încununaţi de încă o izbândă.
