Mircea Geoană şi „antipaticul” său discurs de la Dăbuleni

Prezenţa, ieri, la Dăbuleni, a senatorului Mircea Geoană, recent exclus din PSD şi revocat din funcţia de preşedinte al Senatului, poate spune multe. Dar şi nimic, prin substanţa „antipaticului” discurs de la Casa de Cultură a localităţii. Nu este clar, deocamdată, ce intenţionează să facă, în perioada imediată, dar nu este exclusă inclusiv o frondă insidioasă la USL Dolj. „Eliberaţi şi salvaţi acest partid (n.r. – PSD). România are nevoie de o alternativă. Alternativa nu este nici la putere, nici la USL, şi cred că astăzi a venit momentul să ridicăm glasul, să ne ştergem lacrimile” le-a spus Mircea Geoană celor prezenţi la întâlnire. După ce a cunoscut, timp de cinci ani, o consideraţie mereu catalizată, din partea liderilor social-democraţi doljeni, doar printr-un mic efort de luciditate pozitivă ar putea înţelege că, pentru o vreme, nimic nu va mai fi cum a fost. Nu pentru că se merge „cu turma”, al cărei staroste a fost o vreme, nu pentru că se preţuieşte, fără discernământ, spiritul acomodant, nu pentru că nu este regretat deznodământul, ci pentru faptul că raportul între pragmatism şi onorabilitate trebuie să se păstreze în hotare convenabile. Admitem că viaţa politică are alte criterii şi altă logică decât viaţa comunitară obişnuită. Dar cel care a decis, singur, depăşirea limitei în jocul dintre compromis şi desfigurare, în Comitetul Executiv al PSD, a fost Mircea Geoană. Pe care PSD Dolj l-a înfiat în 2003, când mare lucru nu ştia despre el, şi a investit, ulterior, în mod uninominal, toată încrederea şi afecţiunea, în structura sa umană, de tânăr diplomat de carieră, susţinându-l fără echivoc în toate demersurile. Inspirate şi neinspirate. Chiar şi atunci când s-a înconjurat de percuţii dizgraţioase. Mai clar: electoratul doljean cu reflexe de stânga a fost învăţat şi îndemnat să-l slăvească pe Mircea Geoană. Care, acum, soseşte temerar la Dăbuleni, cu o chimie modificată, spre a-şi prezenta „susţinătorilor” noul său proiect politic de „o forţă nouă”. Păi n-a mai avut Mircea Geoană proiecte? Să le enumerăm? Dar problema nu este asta. Şi putem înţelege că, simţindu-se abandonat de foştii săi comilitoni, a căutat o remontare, o compasiune, în mijlocul unor alegători „indignaţi”, care mare lucru n-au priceput din toată tevatura de la vârful social-democraţilor. Mircea Geoană doreşte, după un şir de neîmpliniri personale, să fie luat în considerare ca om politic, cu inepuizabile rezerve şi să lanseze o mişcare “a indignaţilor”. Ca activist de partid, rang înalt pe lângă acela de diplomat. În acest dispreţ al omului politic faţă de profesionistul în diplomaţie se întâlneşte, inconştient, şi cu alţi semeni. Ori, „revenirea în meserie” are un tragism echivalent cu trimiterea la munca de jos, după ce a gustat ambrozia Olimpului politic, a aparatului, după ce a fost temut şi adulat, după ce a avut la cheremul său inclusiv soarta unor oameni mai inteligenţi şi mai dotaţi. Ce nenorocire, doamne! Nu interesează prea mult dacă cei cărora Mircea Geoană le-a adresat filipica „Adio tovarăşi!” sunt… chiar tovarăşi. Se poate discuta. Însă visându-se apparatcik, splendid triumf schizoid al rezidurilor comunismului peste timp, Mircea Geoană descumpăneşte. Prin discutabila logică elementară. A fost şi a rămas prietenul celor de la Dolj. În primul rând al social-democraţilor. Judecata pozitivă e la fel de necesară sufletului ca şi veghea critică. Dar nu poate cere nimănui să devină materia primă a unor scenarii de laborator, într-un an preelectoral. Decât cu riscurile de rigoare.