Boris Johnson a lăsat să planeze vreo 3 zile suspansul. În cele din urmă, duminică dimineaţa, a anunţat –după o întâlnire de taină cu rivalul său Rishi Sunak, fost ministru de Finanţe în guvernul pe care l-a condus- că renunţă a se prezenta, într-o campanie pentru Downing Street, la numai 3 luni după ce fusese forţat să demisioneze în urma unui puci intern. Şi după ce presa britanică, avidă de sânge, îl devorase. Colectase între 57 şi 67 de semnături, nu 100, cum s-a spus, din partea deputaţilor conservatori, aşa că s-a eschivat afirmând că „nu e bun momentul”. Cale liberă aşadar fostului ministru de Finanţe, „britich indian”, care „vrea să redreseze economia, să unească din nou faliile din partid şi să acţioneze pentru ţară”. Rishi Sunak (a studiat la Winchester College la Oxford şi la Starford în California şi şi-a început cariera la Banca de investiţii Goldman Sachs) reuşeşte să ralieze figuri cu greutate de la dreapta partidului, foşti aliaţi ai lui Boris Johnson, care în mod normal ar fi optat pentru acesta. Printre ei, actualul ministru de Interne, Grant Shapps, ministrul Comerţului, Kemi Badenoch, ex-ministrul de Interne, Suella Braverman, sau influentul deputat Steve Becker, acesta din urmă prefigurând „un dezastru garantat” în cazul revenirii lui „BoJo”. Ex-vicepremierul, Dominic Raab, exprimase de asemenea o reticenţă în sensul că partidul nu-şi poate permite un alt episod al foiletonului „PartyGate”, Boris Johnson aflându-se deja prins în ancheta comisiei de norme parlamentare care urmează să decidă dacă poate sau nu menţiunut ca ales. Riscul unei suspendări din Parlament este aşadar iminent. După despărţirea de Downing Street, la începutul lunii septembrie, Boris Johnson „eroul Brexit” eternul optimist, devenise discret evitând orice apariţie publică. „Tânărul” tată s-a dedicat familiei şi se afla în Caraibe (Republica Dominicană) la 7.000 km de Westminster, când căderea lui Liz Truss se precipitase. Şi dintr-odată, ambiţiile politice au fost, evident, resuscitate. Şi-a reevaluat şansele primind susţinerea ministrului Irlandei de Nord, Chris Heaton-Harris. Potrivit unui sondaj, realizat de Sunday Telegraph, Johnson ar fi fost mai bun premier decât Rishi Sunak, iar 60% dintre repondenţi au opinat că despărţirea de Johnson a fost o eroare. Un sondaj ca multe altele. Cu toate acestea a avut puterea să spună „nu”, după ce avusese ocazia să pună umărul, lăsându-l astfel pe adversarul său declarat să-şi pună creditul în joc. Înţelege probabil că marginalizarea poate fi şi o strategie, nu doar o înfrângere. Dar chiar şi înfrângerea este de preferat unei poziţii de forţă, când asupra ta planează suspiciuni rezonabile, nu cea mai mică neclaritate. Încăpăţânarea de a reveni, travestită abil în grija pentru stabilitatea ţării, sau în abnegaţie civică, care camuflează adesea vanităţile cele mai prozaice, a putut fi sublimată prin onoarea de a renunţa după ce gustase din onorurile puterii. A refuzat sarcina „istorică” de a mântui ţara. S-a gândit la propria mântuire, poate din egoism. N-a ratat come-back-ul, dar a refuzat readucerea în actualitate a circului sordid johnsonian. Duminică seară, ex-ministrul de Finanţe colectase deja 147 de semnături (40% din colegiile deţinute de deputaţii conservatori) iar Penny Mordaunt, cu pretenţia de a intra în cursă, avea doar… 24, ceea ce înseamnă că Rishi Sunak (42 ani) putea fi declarat prim-ministru încă de aseară. Reamintim că după un mandat catastrofal, Liz Truss a demisionat după 44 de zile aruncând Marea Britanie într-o criză profundă şi inedită. După Boris Johnson rămâne susţinerea necondiţionată a Ucrainei, politica de neînţeles anti-Covid, şi bineînţeles şirul de scandaluri, care a făcut deliciul presei britanice.
