Publicam, în 2 iulie 2015, în această rubrică, un articol cu titlul Triunghiul lui Umberto Eco sau cultura se mănâncă.
Între timp, două evenimente au survenit, fără vreo incidenţă evidentă între ele, dar cu o amplitudine istorică de care nu mă îndoiesc: marele cărturar italian s-a stins în februarie a.c., iar lunea trecută, în vecinătatea insulei ionice Ventotene, de la tribuna amenajată pe portavionul „Garibaldi”, premierul Matteo Renzi le indica oaspeţilor săi, Angela Merkel şi François Hollande, impunătoarea, străvechea şi barbara închisoare din Santo Stefano, datând de pe vremea dinastiei burbonice, anunţând că ea va deveni foarte curând un campus universitar de cercetare ştiinţifică în care, într-un program finanţat şi aprobat deja de Bruxelles, vor lucra 99 de tineri de elită din toată Europa.
Gestul premierului italian asumă, fireşte, o simbolică particulară. Îndeosebi fiindcă, printre temele majore ale trilateralei italo-franco-germane, menite a contura profilul viitoarei Europe după Brexit şi în contextul unei crize pe multiple planuri, s-a aflat şi cultura. Legată de destinul tinerei generaţii de pe bătrânul continent al cărui destin trebuie restituit destinului însuşi al UE, prefigurat ori profetizat, cum am mai scris, cu 75 de ani în urmă, chiar aici, în insula Ventotene, de către Arturo Spinelli, în condiţii de încarcerare.
Dincolo însă de dimensiunile simbolice, în viziunea lui Umberto Eco, cultura nu ar mai trebui judecată nici ca o activitate subalternă producţiei materiale, nici ca, în viziunea marxist-comunistă, suprastructură, ci ca ramură productivă nu doar egală cu cele tradiţionale, ci chiar superioară acestora prin gradul ei de eficienţă.
Astfel, triunghiul propus de el în baza unor calcule statistice indiscutabile, s-ar concretiza în următoarea ecuaţie: 1) industria culturală a designului, a artizanatului, artelor vizuale, audiovizualul, sistemului editorial, spectacolului şi a noilor media; 2) domeniul formării în întregul său ciclu educaţional, adică de la şcoala primară la universitate şi la educaţia permanentă şi 3) cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi producţia de bunuri şi servicii hi tech.
Iar argumentele invocate au confirmare în realităţile economico-sociale din lumea de ieri şi de azi, întrucât profitul primei laturi a triunghiului are o valoare în sine, cea de-a doua, instrucţia şi educaţia, produce 15 la sută din PIB, iar a treia, cercetarea ştiinţifică, adaugă 30 la sută. Toate cele trei laturi ating, într-o repoziţionare a culturii în sistemul bugetar, un procent de peste 50 la sută din PIB la nivel mondial. Datele fac referire la realităţi confruntate din câteva economii considerate exemplare, din SUA şi Germania, până la India şi China, situate pe partea salutară a lucrurilor.
Aminteam în acel articol de mai bine de un an că, reluând chiar cuvintele lui Eco,
Cultura se mănâncă e, de altfel, titlul unei cărţi cu mai mulţi autori apărută cu doi în urmă în Italia şi care, construită şi structurată în baza viziunii „triunghiului lui Eco”, e o pledoarie argumentată şi convingătoare în favoarea unei regândiri a unui vechi şi fals dilematic raport între binomul numit cândva structură şi supra-structură.
Şi într-oi astfel de perspectivă, referinţele la cultură şi la regândirea politicilor privitoare la soarta tinerilor, recurente în discursurile celor trei lideri europeni, Merkel-Hollande-Renzi, capătă o rezonanţă aparte, în care suntem chemaţi să identificăm un moment de răscruce în modul de a gândi şi de a aplica liniile strategice capabile să salveze Europa Unită în viitorul imediat. Un fel de terapie coroborată cu flexibilitatea economiei, căci cea mai sigură şi mai eficientă investiţie rămâne în potenţarea educaţiei întrucât, prin natura umană însăşi, ea pune la lucru vocaţia creatoare ca atribut al ei fundamental.
