Reiteram, în BlogNotes-ul de ieri, adevărul pe cât de evident şi de invocat, pe atât de ignorat, deseori din raţiuni perverse, că istoria, aşa cum ajungem să o cunoaştem, nu e a celor ce-o fac, ci a celor ce-o scriu.
Însă ignorate ori doar suspendate sunt şi alte fapte, întâmplări ale căror consecinţe în istoria de ieri şi chiar de azi a Europei şi a lumii se insinuează cu nu mai puţină perversitate.
Alte exemple, deşi ar trebui să fie cunoscute, nu prea le întâlnim prin puzderia de analize şi de emisii cu un vădit caracter propagandistic şi cu aceeaşi notă pompieristică la ordinea zilei în babilonia mediatică.
Prea ocupaţi, aproape până la orbire, cu asalturi la persoane care, sub presiunea clamărilor urlătoare, sfârşesc prin a fi confundate cu programe politice ori doctrine (Ponta = social-democraţie = comunism vs Băsescu = dreaptă reformistă = liberalism ş.a.m.d. ), puţini se mai întorc în Bibliotecă spre a-şi primeni fardele opinii cu argumentul surselor garantate. M-am întrebat în ultima vreme dacă măcar, printre para-intelectualii noştri ieşiţi pe arena luptei politice, mai are vreunul curiozitatea de a examina raporturile dintre ultimele două „ideologii” ce-au transformat trecutul veac într-unul dintre cele mai sângeroase şi mai sordide din istoria milenară a omului: comunism şi fascism, ambele cu premise egal disputate în marxism. Dar ambele cu accente deşapate de la gândirea lui Marx, în alveola originară a acestuia.
În Italia, de pildă, Benito Mussolini s-a înscris de foarte tânăr în curentul marxist, activ şi „acţionist”, ajungând să diriguiască cotidianul „Avanti” al socialiştilor care l-au dat afară, în 1914, nu pentru a fi pus la îndoială preceptele lui Tata Marx, ci pentru a le fi imputat lipsa unei comenzi la acţiunea directă, revoluţionară.
„În Capitalul – scria el în 1912 – e explicat procesul de acumulare capitalistă şi cel al masării bogăţiei la un număr tot mai mic de capitalişti, căruia i se opune cu stridenţă proletarizarea şi sărăcirea maselor, contrast ce nu-şi poate găsi soluţia decât în catastrofa societăţii capitaliste”. Şi trebuie să recunoaştem că, aproape fără a schimba vreun cuvânt ori accent, enunţul acesta al tânărului Mussolini, în vădit contrast cu tot ceea ce va reprezenta el la cârma statului fascist, pare scris ieri în şi sub zarva demonstraţiilor de stradă, din marile oraşe ale Lumii în criză.
La celălalt pol, Hitler n-a fost prea departe de o influenţă marxistă, indirectă, cu deosebirea că întregul său resort va fi unul de sens negativ. Potrivit unui mare gânditor italian, Augusto del Noce, între fascism şi marxism ar fi o continuitate de substanţă, primul fiind o formă revizionistă a celui de-al doilea.
Şi tot el distingea între fascism şi nazism o diferenţă de finalitate, ambele însă pornite ca mişcări şi ideologii conservativ-tradiţionaliste cu scopul mobilizării maselor: primul pornise de la teza depăşirii marxismului în versiunea sa leninistă, cel de-al doilea de la negarea sa totală, printr-o răsturnare nu mai puţin catastrofală în mecanismul şi urmările sale.
În astfel de viziuni răzbat parcă la suprafaţă cioburile unor oglinzi sparte în care confruntările de azi dintre cei ce deţin şi administrează Puterea şi cei cărora tot ei le limitează accesul la aceasta par realităţi smulse din calendarele de-acum aproape o sută de ani.
Căci Puterea e un drog, un viciu căruia nu i te mai poţi sustrage. Iar cât despre „mase”, uneori, mai ales în momente de criză precum cel din care n-am ieşit, clinchetul clopoţeilor de la mioarele turmei la păscut etalează, din nefericire, gustul îmbietor al chemării la ordine.
În concluzie, nu există diferenţe structurale între totalitarisme şi, de fapt, nici n-ar trebui să folosim pluralul: totalitarismul e unul şi acelaşi, iar pretenţiile ideologice nu sunt decât paleative, embleme decorative. Ceea ce se schimbă, fără însă a afecta finalitatea egală, quasi-endemică, e identitatea duşmanului. Diferit, desigur, însă nu şi sub scrâşnetul ghilotinei aducătoare de suferinţă şi de moarte.
