Cu greu poţi respira aerul fierbinte care s-a lăsat deja peste nisipurile de la Călăraşi. Ne aflăm pe câmpurile din vecinătatea comunei, acolo unde sunt bostani cât vezi cu ochii. Pline de praf galben şi încins, drumurile şerpuiesc printre câteva sute de hectare plantate cu pepeni verzi. Din loc în loc, printre petecele de vegetaţie, întâlneşti câte o baracă acoperită cu trestie uscată de unde proprietarii veghează asupra plantaţiilor. Cu ochii arşi de soare, oamenii încearcă să se protejeze cu pălării şi cămăşi cu mânecile lungi, dar dogoarea este stăpână aici. Într-adevăr, e atât de cald încât aerul se ondulează peste linia orizontului, iar dacă te apropii de câmpurile cu lubeniţe simţi atmosfera de seră care se lasă la câţiva centimetri deasupra solului.
Pe parcela Marianei Ştefănel, lubeniţe sunt mari cât o minge, dar nu sunt gata de recoltat. Miezul mai are până să prindă dulceaţa şi acum femeia le păzeşte. În mijlocul bostanului, are un foişor în care se adăposteşte de soare pe timpul zilei şi de ploi pe timpul nopţii. Tot aici am găsit-o şi noi. De cum ne-am apropiat, Mariana s-a ridicat de pe locul obişnuit şi ne-a întâmpinat: credea că venisem după lubeniţă şi era pregătită de negocieri. „Avem aici lubeniţă pusă pe un hectar. Am plantat-o în luna mai, chiar pe 1 mai. Prima dată au fost la ghivece, în tuburi la solar. Pe urmă, le-am adus aici şi le-am pus în pământ. Am început să le stropim, să le udăm şi, uite, s-au făcut…”, ne arată câmpul de o nuanţă verde-închis din care se ivesc lubeniţele.
De veghe în lanul de… lubeniţă!
Soarele acesta e nimic pe lângă munca pe care oamenii au depus-o până acum. Din primăvară nu mai au linişte, în fiecare zi bat drumul la bostan pentru că tot timpul au ceva de lucru aici. „E prima dată când punem pe acest teren, am luat de la cineva pământul şi am pus prima dată aici. Avem şi o fântână cu ajutorul căreia udăm. Până acum am pus lubeniţă într-un alt loc, mai departe. Într-un an punem într-un loc, anul viitor în altul. Până acum nu s-au copt şi suntem curioşi să vedem cât de dulci vor ieşi. Dacă e să ne luăm după primele semne, lubeniţa va fi destul de bună. Nu pot să spun, deocamdată, cum va fi producţia, dacă vom acoperi măcar cheltuielile şi să ne mai rămână şi nouă ceva, atunci o să fie bine. Când o să se coacă, o să le vindem la Dăbuleni sau aici, la MAT, nu plecăm pe piaţă cu ele”.
Toată familia munceşte la bostan
Lăsând la o parte munca, vrejurile de lubeniţă au mâncat până acum destul de mulţi bani, aproape 50 de milioane de lei vechi. Pentru familia Ştefănel e o sumă importantă şi este absolut necesar să o recupereze până la ultimul leu, fiindcă toţi vor trăi cu aceşti bani, au contat pe acest venit. „Sunt o grămadă de cheltuieli, cu benzina pe care o băgăm aici în fiecare săptămână ca să udăm de la motopompa pe care o avem la fântână. Nu mai socotim munca, de când punem pepenii în pământ şi până acum, când trebuie să stăm să păzim şi noapte şi zi. Mai dăm bani şi pe tratamentul pe care îl folosim, pentru că trebuie să le stropim. Aici, pe acest hectar, avem numai pepeni verzi, mai multe soiuri, Sorento, Vasco. Îi muncim în familie, participă şi soţul, şi copiii, şi ginerele şi cuscrul meu. Suntem două familii, fiecare cu câte 50 de ari plantaţi. Acum să vedem rezultatele”, spune, cu grijă, femeia.
Pepenii cei mofturoşi la soare
Câteva parcele mai încolo, în inima câmpului de lubeniţă, trei-patru femei robotesc deasupra lujerilor. Au feţele roşii de soare şi cămăşile lac de sudoare. După ce lasă un braţ de iarbă peste câteva lubeniţe, una dintre ele se apropie de noi. Poartă la gât un fluier şi e necăjită că soarele arde mult prea tare. „Ce să spun despre ce va ieşi?… Noi îi udăm la timp, ne facem datoria, dar căldurile astea nu ne lasă în pace. Trebuie să luăm fiecare pepene în parte şi să punem iarbă peste el. Soarele e foarte puternic şi îi arde…”. Florentina Băbălău a plantat, împreună cu familia, două hectare cu lubeniţă de mai multe soiuri. Destinaţia lor se pare că va fi en-gross de la Dăbuleni, dar şi mult mai departe, la Bucureşti şi la Târgu Jiu. «Cam în perioada asta începem să recoltăm pe cele „Pată neagră”, cum le spunem noi la cele verde închis. Deocamdată, nu ştiu ce vom face cu vânzarea lor, o să ne mai gândim. Am vrea să luăm şi un loc în piaţă, dar nu ştim sigur pentru moment. Depinde unde ne convine, pentru că investiţia este prea mare şi ne uităm să ne mai rămână şi nouă ceva».
„E foarte cald, dar nu avem ce face!”
Pe câmp munceşte inclusiv o bătrână de 70 de ani. Fiind în vârstă, se mişcă mai greu printre lubeniţe, dar vine şi ea alături de ceilalţi ai casei să muncească, pentru că este nevoie ca lubeniţele să fie protejate repede de soare. „Muncesc eu şi cu nora mea, cu băiatul, cu mamaie… care are 70 de ani şi nu o lăsăm, o luăm şi pe ea după noi să ne ajute. Copilul… nu vedeţi… este şi el cu noi, l-am lăsat la umbră la căruţă. Suntem toată familia aici, nu mai este nimeni acasă. E foarte cald, dar nu avem ce face. Eu trăsei la coasă până acum, pentru că am adus iarbă de acasă, dar nu a ajuns şi mai cosii eu. Sunt legături multe şi trebuie să acoperim toată lubeniţa, ca să nu se îngălbenească. Orăşenii întreabă, după aia, de ce e galbenă, fac mofturi, dar nu ştiu câtă muncă este. Până la urmă, decât coaja e mai galbenă că stă pe pământ, dar miezul e foarte bun la gust”. Frântă de oboseală, Florentina Băbălău ne spune apoi cum s-a mutat practic în câmp de astă-primăvară pentru a putea îngriji lubeniţele acestea: „Nu ştie nimeni, dar de astă-primăvară eu aici stau, m-am mutat în câmp pentru că trebuie păzit totul: ai coloană, ai pompă, ai filtru, ai picurare…”.
Camionul cu Sorento, Romanţa şi Tocani
Pe tarlaua lui Florin Coderie lubeniţele s-au copt deja şi sunt încărcate acum într-un camion, cu destinaţia Iaşi. Fiindcă sunt foarte mulţi pepeni de cules, are oameni plătiţi care fac lucru acesta. Nici el nu stă cu mâinile în sân, mai dă un telefon, mai pune mâna pe câte o lubeniţă mare şi rotundă cât o minge de plajă pe care o aruncă în braţele unuia din ajutoare. „Am pus lubeniţă pe 4 hectare şi acesta este al patrulea an de când mă ocup cu bostanul. Este pepene altoit şi pot spune că, în aceşti ani, am căpătat experienţă. Printre soiurile de lubeniţă care le am pe tarlaua aceasta sunt „Pată neagră”, Sorento, Romanţa, Tocani. Sunt în total cam patru soiuri de lubeniţă bună. Am început să le plantăm cam pe 7, 8,10 aprilie, trei-patru zile aşa… Pe 7 aprilie am început să le plantez şi pe 15 iunie le-am recoltat. Deja am livrat mai mult de 20 de tone numai din această parcelă. Acum nu prea se mai văd, dar au fost una lângă alta. Am mai livrat şi ieri şi s-au mai împuţinat”.
„Fără cheltuieli nu se poate”
Pentru că lubeniţele lui sunt mari şi frumoase, l-am întrebat care este secretul şi cum reuşeşte să iasă mai tot timpul primul pe piaţă. Plimbându-se prin cel mai mare soare – a pe om se pare că nu-l deranjează prea mult căldura –, gândul îi stă mai mult la cifre, la planuri. „Secretul nu e că le-am plantat mai devreme cu o săptămână-două, ci că am băgat bani, ce să mai… altfel nu se poate. Le-am udat, le-am băgat îngrăşăminte, eu am picurare, tunele, fără cheltuieli nu se poate. În orice caz, investiţia se ridică la vreo 600 de milioane de lei. Până nu văd banii, măcar ăştia pe care i-am băgat, nu ştiu ce să zic. Dup-aia o să vedem şi dacă o să iasă ceva profit. De la an la an stăm aşa, cu sufletul la gură, până recoltăm şi vindem, ăsta e riscul în agricultură. Până acum, pe fiecare an am scos profit, dar e riscul mare, e o loterie. Suntem la mâna Celui de Sus”.
Cel mai mare duşman e grindina
Una câte una, lubeniţele se fac stivă în camion. Suntem pe prima dintre cele patru parcele ale sale care vor umple mai multe camioane până deseară. „Cu ploile astea… e bine şi nu e bine. Dacă dau ploi multe, trebuie să băgăm bani în tratamente. E bună însă şi ploaia, mai ales pentru culturile celelalte, la porumb şi la grâu. Dar pentru lubeniţă nu e foarte bună, pentru că le îmbolnăveşte şi trebuie să băgăm bani în tratamentele acestea… Mulţumim lui Dumnezeu că nu a dat piatră. Acum o săptămână eram în faţă la rulotă şi au dat patru-cinci pietre, una s-a topit jos. Am zis: gata, dacă se pune acum, m-a terminat… Vă daţi seama că poate am şi eu bani împrumutaţi, e riscul foarte mare”, se confesează agricultorul. Dintr-una în alta, aflăm că un producător din Dăbuleni, de aproape, a fost mult mai ghinionist. Grindina care s-a abătut în două rânduri asupra localităţii a făcut prăpăd la bostanul lui, aruncând pe apa sâmbetei o investiţie de mai bine de 1,8 miliarde de lei vechi.
100 de tone la prima recoltă
La Florin Coderie nici vorbă de aşa ceva. El are lubeniţe mari şi frumoase şi încă destul de multe. Experimentat cum e, îndrăzneşte să spună că a dat lovitura în anul acesta. Cel puţin la producţie şi mai are de trecut un hop: al vânzării. „Aceasta e prima recoltă, am început de pe data de 15 iunie. De obicei, recoltatul începe pe 17 iunie şi ţine cam până pe 10 iulie, eu aşa i-am programat şi vreau ca într-o lună să vând tot. În afacerea asta şi o săptămână contează, cu cât eşti mai devreme pe piaţă, cu atât eşti mai câştigat. Dar cel mai important e să bagi bani. Prima recoltă e bunicică, lubeniţele pe care le vând eu acum au între 5 şi 10 kilograme. Anul acesta sunt chiar mulţumit de producţie, dar până terminăm o să vedem, mai este ceva timp. Legat de vânzare, eu am clienţii mei cu care mă cunosc de ani de zile. Ei mă sună, vin şi îi aprovizionez. Îmi spun să le pregătesc 3 sau 5 tone de lubeniţă, în funcţie de cât au nevoie pe piaţă”.
Lubeniţa de Călăraşi ajunge la Iaşi
Lubeniţele care se coc pe nisipurile inundate de soare la Călăraşi ajung, în câteva ore, în pieţele din toată ţara. De exemplu, cele ale lui Coderie vor fi transportate la Iaşi, Alexandria şi Bucureşti. Dacă mai primeşte comenzi, omul e gata să le trimită şi mai departe. „Vindem în mai multe oraşe din toată ţara. Spre exemplu, de dimineaţă am încărcat o maşină care merge la Iaşi şi, la noapte, îmi mai vine una tot de la Iaşi. Mâine îmi vine o dubă de la Alexandria, deci din toată ţară. Ieri am dat kilogramul cu 1,1 lei, iar azi cu 1 leu. Preţul e mic totuşi faţă de ce s-a întâmplat anul trecut, când am vândut cu 1,4 şi 1,5 lei. Dar acum asta e, nu mai are lumea bani. Mă uit să ies pe profit acum, pentru că, după aceea, iese toată lumea şi normal că preţul o să scadă. Aşa nu mai recuperez nici investiţia. Atunci o să mai las cu 10-20 de bani mai ieftin ca ceilalţi”.
***
În cele câteva ore pe care noi le-am petrecut plimbându-ne printre bostane, oamenii nu au stat o clipă locului, luptând cu soarele în piept pentru ca plantele lor să-şi păstreze prospeţimea atât de căutată în pieţe. Chiar dacă eforturile sunt foarte mari şi, de cele mai multe ori, cultivatorii ajung la concluzia că nu se merită să mai munceşti pământul, în fiecare an, de cum vine primăvara, o iau din nou de la capăt. Cu migală şi multă trudă, plantaţiile de lubeniţe cresc odată cu planurile lor de mai bine. În fond, aşa cum spun chiar ei, nu e numai o afacere, ci şi multă trudă ce se transformă deseori şi într-o loterie care ţine de ploaie, grindină sau soare…
LAURA MOŢÎRLICHE şi RADU ILICEANU
