Nu știm care este rostul „Cronicii de Cotroceni” (Ed. Polirom, 2015), având-o ca autoare pe fostul consilier prezidențial Adriana Săftoiu până în 2007. Adică aproape 3 ani. La o privire superficială a motivelor avute în vedere la selectarea Adrianei Săftoiu în echipa de consilieri prezidențiali și apoi despărțirea survenită ex-abrupto nu se deslușește mare lucru, în afara faptului că nu era ușor să lucrezi sub comanda lui Traian Băsescu. Despărțiri pe motivul „nepotrivirii de stil”, cum a numit-o Andrei Pleșu, au mai trăit și acesta, dar și Renate Weber, europarlamentar în prezent și care au mai fost. Îndoiala care persistă la simpla enunțare a titlului producției narative a Adrianei Săftoiu, legată nu de resentimentele acesteia, este dacă moralmente un fost consilier prezidențial, cu acces fie și limitat la Cancelaria prezidențială, poate relata ce a văzut și a trăit. Cu alte cuvinte, îndoiala de care vorbeam acoperă mai întâi o etică a comportamentului autoarei. Dacă însă surmontează voios fără anxietăți prostești asemenea exigențe, și iese în regulă, tot nu ajungem unde vrea autoarea. Fiindcă în afara unor picanterii, ținând de probleme de comportament, dorința de putere absolută, plăcerea de a umili și batjocori și alte derapaje de tot felul, tabloul pictat rămâne cunoscut. Nici o tușă nouă. Circumscriindu-se la ceea ce lordul David Owen în cartea sa „Bolnavi de putere” (Ed. Corint, 2009) numea „hybris”. În limba greacă, ne încredințează autorul – cunoscut ca fost parlamentar britanic, ministru în mai multe rânduri, dar și reprezentant al Comunității Europene, care a eșuat în tentativa de pacificare a fostei Iugoslavii prin planul Cyrus Vance – David Owen – asta înseamnă încredere exagerată în sine. Hybrisul este mult mai răspândit la șefii de stat sau de guvern, fie ei democrați sau nu, decât ne dăm seama și este bine delimitat de definiția dată de istoricul Barbara Tuchman, câștigătoarea premiului Pulitzer, prostiei: „persistența perversă într-o politică ce se dovedește nefuncțională sau contraproductivă”. O caracteristică a hybrisului este incapacitatea de a schimba direcția, deoarece asta presupune să recunoști că ai făcut o greșeală. Sub astfel de lideri, îmbătați de putere, acolo unde nu există control democratic și mai ales mecanisme interne pentru a-i înlătura, deseori nu se prea poate face nimic. Descrisă de filosoful David E. Cooper, pe care îl citează David Owen ca fiind „încrederea în sine exagerată, respingerea apriori a sfaturilor și avertizărilor, luarea propriei persoane drept model”, starea hybristică este din păcate des întâlnită în carierele oamenilor politici. Morala, fiindcă se poate vorbi și de așa ceva, ca la orice cap de drum, este că trebuie să ne ferim să lăsăm puterea și succesul să ni se urce la cap. Cartea Adrianei Săftoiu, apărută într-un moment în care Traian Băsescu pare „încolțit”, va potența atacurile necenzurate ale acestuia și inclusiv circul sordid la care asistăm. Rămâne de urmărit ce va spune Traian Băsescu despre… Adriana Săftoiu.
