Prostia românească şi isteţimea italiană

0
446

De câţiva ani se vorbeşte avantajos de investiţia companiei italiene Riso Scotti în „proiectul Dunărea”, având ca obiect producţia de orez. După ce, timp de 150 de ani, ni se precizează pe site-ul Money.ro, compania s-a dezvoltat foarte bine fără să aibă propriile „orezării”, italienii au început să cumpere terenuri în Lunca Dunării, cu precădere în judeţele Dolj, Olt, Ialomiţa şi Brăila. Deţin, deja, 11.000 de hectare, din care 6.000 hectare sunt cultivate cu orez, iar în următorii cinci ani suprafaţa deţinută de menţionata companie italiană ar urma să ajungă la 15.000 de hectare. Ca o paranteză, Riso Scotti produce orez de calitate doar în România, prin reamenajarea orezăriilor existente înainte de 1990. Italienii de la Riso Scotti nu sunt singurii investitori străini în agricultura doljeană. Mai sunt şi alţii, nu de referinţă şi nu de invidiat. Ei însă au ajuns lideri de piaţă în doar şase ani, în producţia de orez. Dacă italienii pot fi invidiaţi pentru isteţimea lor, buna evaluare a unor oportunităţi, despre „noi” nu putem spune decât că suntem nişte îndărătnici cu gura mare. Marea orezărie de la Măceşu de Jos era, în 1989, una redutabilă, comparabilă cu cea de la Stăncuţa, judeţul Brăila, şi, mai mult, urma să fie concurată de amenajarea finalizată la Ostroveni. Cea de la Măceşu de Jos aparţinea agriculturii de stat, iar cea de la Ostroveni agriculturii cooperatiste. În mod sistematic, producţia obţinută la Măceşu de Jos, pe aproape 2.000 de hectare, depăşea 3.200 kg la hectar. În fiecare an, îmi reamintesc, scriam câte un amplu reportaj de la „cel de-al doilea seceriş al anului” din orezăria Măceşu de Jos, care se derula prin luna octombrie. În 1988, zăpada abundentă căzută în noaptea de Sfântul Dumitru a surprins nestrânsă recolta şi a ieşit un imens scandal, fiindcă nu s-a mai putut întreprinde absolut nimic, în pofida eforturilor făcute. Puterea politică de la Bucureşti insista, în asigurarea necesarului de consum al populaţiei, pe orezul autohton, obţinut în amenajările din Lunca Jiului (50.000 de hectare), printre care se afla şi cea de la Măceşu de Jos. Discuţia este lungă, cu zonele ei de lumină şi umbră, ca oricare alta. Să nu se fi auzit însă de „importuri”. După 1990, în cadrul jafului programat din agricultură, care a urmat după desfiinţarea întreprinderilor agricole de stat şi lichidarea cooperativelor agricole, orezăria de la Măceşu de Jos a fost abandonată. Ceea ce s-a întâmplat şi la Ostroveni, înainte de a se obţine măcar o primă recoltă, dar şi cu cea de la Gighera. În absenţa oricărei strategii a producţiei agricole, la nivel zonal şi naţional, s-a ridicat din umeri, semnul neputinţei, preferându-se importul integral al necesarului de orez pentru populaţie. Nici măcar printr-un proiect cu finanţare europeană n-au mai existat încercări în această privinţă. Cei de la Riso Scotti au realizat repede „cu cine au de-a face” şi au demarat o investiţie interesantă. Problema este însă alta: italienii n-au nici o obligaţie imperativă privind destinaţia producţiei obţinute. Pe care o desfac, integral, unde găsesc de cuviinţă, adică pe pieţele avantajoase. Directorul general al companiei Riso Scotti, Marzio Andrea Olgiatti, spunea pentru site-ul Money.ro că „românii fug de agricultură de parcă ar fi ceva rău să fii fermier”. Un compliment mai atrăgător nici nu se putea face. Dacă România va ajunge sau nu unul dintre marii producători de orez din Europa, cum se făgăduieşte, are mai puţină importanţă, atâta vreme cât importurile vor rămâne dominante în consumul alimentar. Ceea ce s-a întâmplat cu orezăriile din Lunca Dunării, integral abandonate, nu reflectă altceva decât… prostia românească. În variantă modernă. Din snopul de parlamentari doljeni, expiraţi, dar şi în mandat, aproape toţi o apă şi-un pământ, nu s-a găsit unul, mai desfundat la minte, să ridice, întâmplător, această problemă, deloc minoră, în aprovizionarea populaţiei.