Scriitorul, dramaturgul şi cronicarul sportiv Fănuş Neagu a încetat din viaţă în noaptea de luni spre marţi, la spitalul Elias din Capitală, la ora 3.30, ca urmare a unei afecţiuni neoplazice metastazante, consumptive şi cu evoluţie îndelungată, anunţa, ieri, un comunicat de presă remis de unitatea sanitară, preluat de Mediafax. După o lungă perioadă de internare în spital, prelungită cu câteva săptămâni de comă, cancerul de prostată cu care Fănuş Neagu fusese diagnosticat a culminat cu regretata sa moarte. Boala, dar şi dispreţul faţă de o lume a formelor fără fond în care nu şi-a găsit nici o clipă locul l-au ţinut departe de atenţia publicului care îi apreciază opera, deşi era poate cel mai îndreptăţit să o acapareze.
“Fănuş Neagu a fost cel mai talentat scriitor al generaţiei sale şi este păcat că acesta a revenit în atenţia publică abia în momentul dispariţiei sale. Fănuş a ieşit din atenţia critică atunci când s-a îmbolnăvit. Este nevoie de evenimente din acestea ca să apari pe prima pagină sau la TV”, a declarat preşedintele Uniunii Scriitorilor din România (USR), criticul Nicolae Manolescu, la aflarea veştii că literatura română a mai pierdut un mare talent.
Distins cu numeroase premii de Uniunea Scriitorilor Români, Fănuş Neagu – născut la 5 aprilie 1932, în comuna Grădiştea-de-Sus, judeţul Brăila – şi-a dedicat întreaga existenţă, cum însuşi mărturiseşte în paginile volumului de povestiri “Insomnii de mătase” (apărut la Editura „Cartea Românească”, în anul 1981), în scrierea “Tocmai la limba română?!”, înălţării cuvântului pe culmi de-a dreptul venerabile: “Scriu aceste rânduri ca să-mi deschid un cer de mărăcini. De altfel trăiesc ca să mă dau rupt, chinuit şi bucuros, în fiecare zi, oricărui cuvânt din limba română. Căci pe toate le simt ca pe nişte ulii ciugulind văzduhul din mine. Sunt gata oricând să le hrănesc cu cele mai frumoase clipe ale mele”. Nu la fel gândeau toţi cei din jurul său şi nu o dată viaţa l-a adus faţă în faţă cu întruchipări antagonice ale degradării umane, ce i-au lăsat un gust amar. “Limba română e actul meu de naştere, eu sunt fiinţă sub măslinul ei, care rodeşte de două mii de ani, dreptul meu e să-i ţin dealul verde şi bătut de soare şi să stau în genunchi sub ploaia cântecelor ce ţâşnesc din ea. Dar, ia auziţi: scriitoarea Elena Tacciu, care e şi profesoară de limba română, numită într-o comisie de bacalaureat, n-a vrut cu nici un chip să dea notă de trecere câtorva candidaţi care confundau subiectul şi predicatul, şi, atunci, profesorii ceilalţi, cu toţii ingineri de meserie, au început să strige, plini de indignare şi dispreţ: cum tovarăşă, tocmai la limba română?! Adică se poate la matematică, fizică, chimie, engleză, rusă, franceză, dar tocmai la română?! Care limbă română e acum în mintea lor, e, acum, mai prejos decât caligrafia, desenul, muzica, spartul geamurilor cu praştia, adunatul prunelor şi recreaţia mare. (…) Cine dă dreptul acelora la o limbă românească vorbită peltic, oblic şi opintit? Ştiu, încărcat de tristeţe, că spun vorbe pierdute, că încerc un dans de fluturi sub un clopot de ape”. Verdictul e crud: “Idioţii merg înainte”.
Trupul neînsufleţit al scriitorului este depus astăzi, în jurul orei 12.30, la sediul din Bucureşti al Uniunii Scriitorilor din România (USR), pentru a primi ultimul omagiu al confraţilor şi al publicului. Înmormântarea va avea loc mâine, pe Aleea Academicienilor de la cimitirul Bellu din Capitală. Deocamdată nu a fost stabilită ora la care Fănuş Neagu va fi înmormântat, dar cel mai probabil ceremonia se va desfăşura în jurul prânzului, au declarat reprezentanţii USR.
Fănuş Neagu a consacrat în literatura română titluri precum: “Ningea în Bărăgan” (1959); “Somnul de la amiază” (1960); “Dincolo de nisipuri” (1962); “Cantonul părăsit” (1964, 1968); “Caii albi din oraşul Bucureşti” (1967, 1979); “Vara buimacă” ( 1967); “Îngerul a strigat” (1968, 1969, 1970, 1973, 1975, 1984); “Echipa de zgomote” (1970); “Casa care se leagănă” (1971); “În văpaia lunii” (1971, 1988); “Cronici de carnaval” (1972); “Fântâna” (1974); “Frumoşii nebuni ai marilor oraşe” (1976); “Cronici afurisite sau poeme cântate aiurea” (1977); “Cartea cu prieteni” (1979); “Insomnii de mătase” (1981); “Pierdut în Balcania” (1982); “A doua carte cu prieteni. Poeme răsărite-n iarbă” (1985); “Întâmplări aiurea şi călătorii oranj” (1987); “Scaunul singurătăţii” (1987); “Povestiri din drumul Brăilei” (1989); “Ţara hoţilor de cai” (1991); “Casa de la miezul nopţii” (1994); “Dincolo de nisipuri, nuvele” (1994); “O corabie spre Bethleem” (1997).
