Academicianul Eugen Simion s-a arătat, deunăzi, pe un post de televiziune, oripilat de România lui „fă” şi a mitocăniei care a devenit „un stil de existenţă şi un stil de exprimare”. Cărturar luminat al ţării, domnia sa mai spunea că „România profundă în esenţă este România cărţilor. România lui Blaga. România lui Eminescu. România marilor poeţi”. Fireşte, academicianul Eugen Simion este îndreptăţit să fie indignat de martirajul limbii române, de baia de vulgaritate, de îndatorirea unei guvernări adevărate în folosirea adecvată a cuvintelor, deşi nu se poate impune prin ordonanţă de urgenţă igienizarea vorbirii zilnice, supervizarea lingvistică, controlul de calitate, cum s-ar spune. Opinăm doar că s-a impacientat exagerat de vocativul „fă”, scăpat nefericit într-o frântură de limbaj colocvial de premierul Victor Ponta. Nu prea interesează contextul şi nici detaliile. Probabil că premierul a avut o scăpare în registrul lingvistic, stăpânit mai neatent decât vitezele maşinii, dar votanţii săi nu au intrat în sevraj din asta. Există şi maniaci ai preţiozităţii exprimării, marcaţi pe viaţă de solemnitatea compoziţiilor şcolare, dar şi unii mai rupţi din viaţă, mai cinici, mai aventuroşi. Problema, dacă tot a ridicat-o academicianul Eugen Simion, merită luată în seamă. Numai că vocativele „bă” şi „fă”, exprimări ordinare, nu sunt deloc triviale prin părţile locului, ci dimpotrivă, dovedesc sublimul fraternităţii, al amiciției şi al egalitarismului. Ne-o explică undeva şi olteanul nostru Petre Pandrea, devenit post-mortem academician, preocupat de spiritul oamenilor locului. O fandoseală lexicală, rostogolită pe asfaltul limbii, nu este totuna cu fobia cacofoniilor, invazia barbarismelor, parvenitismul cultural, toate acestea atestând o specie de semidoctism calofil ce proliferează. Pe ansamblu, observaţia academicianului Eugen Simion referitoare la această pendulare între ridicol şi convulsie, mârlănie şi delir, rămâne binevenită, mai ales că de la Socrate ştim că „reaua folosinţă a cuvintelor nu e doar o greşeală de limbă, dar şi un mod de a face rău sufletelor”.
Să remarcăm acum prezenţa deputatului Valeriu Zgonea la debutul celei de-a IX-a ediţii a Festivalului Internaţional „Shakespeare” de la Craiova şi, mai ales, disponibilitatea sa pentru o alocuţiune de circumstanţă. Cu câteva accente, cam fleşcăite, la strădania Craiovei de a dobândi statutul de Capitală Culturală Europeană în 2021. Cum alţi parlamentari ai Doljului nu s-au obosit să facă această menţiune, Valeriu Zgonea a găsit de cuviinţă să o amintească. E un progres. Însetat de evocări culturale, să nu rămână cumva în urmă, Valeriu Zgonea a spus ceva şi despre vechimea Festivalului Internaţional „Shakespeare”, legat de numele lui Emil Boroghină. În fine, cu multă grijă de a nu greşi ceva, de a nu omite altceva despre „vărul” Shakespeare, ambiţie absolut onorabilă. Ascultându-l mi-a venit în minte destinul eroinei romanului Ilenei Vulpescu „De-amor, de-amar, de inimă albastră” – agreabilă lectură –, absolventă a Liceului „Elena Cuza” din Craiova, pentru care faptul că a ştiut anul morţii lui Shakespeare, la interogaţia unui medic militar, în subordinea căruia se afla ca infirmieră, i-a schimbat cursul vieţii. Cum Valeriu Zgonea a avut răbdarea să vizioneze şi spectacolul inaugural „Mult zgomot pentru nimic”, cu mesajul său sublim, poate visa, de bună seamă, la orice, deşi congenerii săi de generaţie se simt şi aşa vexaţi de alpinismul politic reuşit.
