Despre „diletanţi” şi „profesionişti” în politică…

1
148

Citesc un articol interesant într-un popular cotidian italian în care autorul propune o disociere, utilă şi de mare actualitate, între politicianul „profesionist” şi politicianul „diletant”: o intervenţie facilitată editorialistului torinez (e vorba de jurnalistul Gian Enrico Rusconi care scrie pentru „La Stampa”) de o comparaţie foarte frecventă în Italia din ultimele luni între Silivio Berlusconi, ex-premier şi încă şef al formaţiunii „Forza Italia” resuscitată la finalul anului trecut, şi actualul premier Matteo Renzi.

Primul ar fi, îndeosebi în viziunea fanilor săi foarte activi pe frontul imperiului mediatic berlusconian, tipul de politician de profesie, aşadar matur, versat în combinaţii prospective, un maestru al loviturilor teatrale, inventator al unui discurs novator (Umberto Eco îl numise, încă după campania electorală din urmă cu două decenii, tehnologic, opus celui paseist, „meridional”, avocăţesc), promotor al unor detaşamente de susţinători precari cultural şi politic, dar supuşi şi de o fidelitate indiscutabilă, oarbă.

Cel de-al doilea, tânărul Matteo Renzi, ar fi, în opinia criticilor săi mai ales dinspre dreapta, un „diletant”, ba poate chiar un novice: fără experienţă parlamentară şi, cu atât mai puţin, guvernamentală, el ar fi doar protagonistul unui populism, fireşte, „stângist”, cu promisiuni exorbitante de justiţie socială, dar în dispreţul oricăror garanţii oferite de economia reală.

Asta nu înseamnă că Berlusconi n-ar fi fost – şi n-ar fi încă – un mare, aproape desăvârşit, populist. Dimpotrivă, media, mai ales internaţionale, nu l-au menajat din acest punct de vedere, punându-l de fiecare dată la zid tocmai pentru promisiunile sale apăsat fanteziste, atât în domeniul perspectivelor traiului de zi cu zi al conaţionalilor cât şi în cel al dezbaterii de factură „ideologică” între social-democraţie şi neo-liberalism.

Cine nu-şi aminteşte intempestivele sale acuzaţii ale stângii italiene de a fi confiscat libertatea propriilor cetăţeni, derapând, aşa cum s-a întâmplat în câteva rânduri, când a susţinut că, de exemplu, încă în China de astăzi comuniştii ar devora copii şi s-ar hrăni cu carnea acestora. Însă tocmai populismul strict discursiv e cel pentru care Berlusconi a plătit politic. Şi, mai mult chiar, tocmai pretinsul său profesionalism politic ar constitui, acum, nota de plată pe care trebuie s-o achite, îndeosebi în contextul primei condamnări din şirul de procese cărora, cu artificii girate „legislativ”, a reuşit să i se sustragă.

Problema aceasta, a profesioniştilor în politică, e de o acută actualitate şi la noi. Iar într-un stat cu o democraţie tânără şi, în consecinţă, fragilă şi vulnerabilă, cum este România la aproape un sfert de veac de exersare a unui nou tip de societate, „profesionismul” în politică pare mai degrabă o … glumă.

Subzistă, printre actanţii formaţiunilor politice, politicieni care, fără a se fi distins prin ceva bun pentru societate şi pentru ţară, viermuiesc într-un gregar anonimat, prin locuri călduţe, mimând mai degrabă o carieră decât onorând-o în vreun anume fel. Ei sunt protagoniştii unei politichii, ca să preluăm un limbaj mai subversiv dar şi mai aproape de modul în care gândesc, fiindcă, în realitate, unica lor grijă e aceea de a se păstra cât mai la… fund, să nu deranjeze, să nu sară în ochi, pregătiţi pentru barca ivită la mal cu una dintre atâtea oportunităţi pe care nu le-au ratat şi nu le ratează.

La urma urmei, diletantismul, în semantica sa specifică treburilor obşteşti, e preferat politicianismului, măcar pentru că în locul unui populism „profesionist”, are şansa unei persuasiuni în rândul unei populaţii ce şi-a epuizat rezerva de aşteptare de la promisiuni neonorate. Or, noul premier italian, „diletantul”, cu experienţa însă a unei cariere edilitare considerate de succes, şi-a surprins susţinătorii, dar mai ales criticii, nu neapărat printr-un discurs „politicianist”, ci printr-unul de primar, ca Întâi Gospodar al Ţării, cu o agendă nu doar concretă, dar şi distribuită într-un calendar pe care, până în prezent, şi l-a respectat cu o fermitate pe cât de reală, pe atât de inovatoare în istoria recentă a Italiei.

1 COMENTARIU

  1. Cat adevar , spuneti!!De ce , oare , nu tin cont, de ceeace spuneti Dvs. si oamenii nostri politici???Cate nu ar avea de invatat….Asa, ne multumim cu ce avem , desi nu prea cred ca ar trebui sa ne multumim, ci dimpotriva , sa facem in asa fel incat cei pe care ii trimite societatea in politica , sa va contrazica !!

Comments are closed.