Pentru prima dată în istorie, ceremonia prilejuită de sărbătorirea a 162 de ani de la „momentul 1859” care a marcat unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti, sub domnia lui Alexantru Ioan Cuza, s-a făcut pe fondul restricţiilor sanitare cunoscute, fără a se mai putea juca tradiţionala horă a unirii, deşi la Iaşi se spune că cei prezenţi nu şi-au putut reprima dorinţa, din totdeauna firească. Manifestările au avut, aşadar, un caracter mai mult simbolic. Preşedintele ţării, Klaus Iohannis, referindu-se la triumful idealului Unirii Principatelor Române la 1859, spunea că „acest moment strălucit nu s-ar fi putut înfăptui fără contribuţia decisivă a unor personalităţi remarcabile”. Şi avea dreptate, deşi nu le-a mai enumerat. Naţiunile s-au ridicat în jurul marilor oameni politici. Numai că România încearcă de zeci de ani să se proptească în oameni mici, în „felurimi de pitici”, cum îi numeşte istoricul Mircea Platon în cartea sa „Mihail Kogălniceanu – Dorinţele Partidei Naţionale în Moldova” (Ed. Timpul, 2020). Citându-l pe Nicu Gane, care scria că Mihail Kogălniceanu, dacă ar fi trăit în SUA ar fi fost socotit un al doilea Benjamin Francklin, doar că mai cult decât acesta, de o mai mare anvergură intelectuală, Mircea Platon reaminteşte că marele om politic, adevărat om de stat, de o impresionantă erudiţie, a dat mişcării de la 1848 cea mai consistentă expresie doctrinară articulând în dorinţele Partidei Naţionale în Moldova, tipărită în Bucovina, un adevărat program de structurare a unei Românii unite, pe coordonatele conştiinţei naţionale. Mihail Kogălniceanu trebuia să probeze dibăcie îndestulătoare, pentru că programul său urmărea independenţa României prin unirea Ţărilor Române. Era un program liberal-conservator, în sensul că urmărea eliberarea energiilor culturale naţionale, de formele străine lor, dezrobirea culturii române, a limbii, tradiţiilor politice şi culturale, de servitutea în care erau ţinute de variile imperii înconjurătoare şi de agenţii lor în teritoriu, de variile elemente colonizatoare, de obicei de alt neam, folosite de aceste imperii, pentru a infiltra şi controla Ţările Românilor. Liberalismul lui Mihail Kogălniceanu, accentuează Mircea Platon, se confunda cu liniia naţională: era înainte de toate un naţionalist hotărât şi intransigent; dacă el dorea libertatea pentru poporul său, o dorea nu ca scop, cât şi ca mijloc pentru a dezvolta sâmburele naţional. Împărtăşea principiul unui alt mare patriot român, Simion Bărnuţ, pentru care „libertatea nu poate fi decât naţională”. Cu studii serioase în străinătate, erudit, în Adunările Elective care au consfinţit unirea prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, ca domn al Principatelor Unite, Mihail Kogălniceanu era reprezentantul Putnei, al ţinutului care, până la Ştefan cel Mare aparţinuse Ţării Româneşti şi forma oarecum linia de unire între principatele surori. Când Adunarea Moldovei a încercat să îl pună pe lista celor 38 de candidaţi la domnie, el a declinat această onoare, printr-o petiţie înaintată cu două zile, înainte de alegerea lui Alexandru Ioan Cuza care nu era între candidaţi. După alegerea lui Cuza, Mihail Kogălniceanu, în numele Adunării îi adresa clasicul cuvânt care rămâne o podoabă a retoricii româneşti. Glasul său, frumos ca o privighetoare, deşi Kogălniceanu a fost mai mult decât o privighetoare, a fost un vultur, adevărat vultur al Moldovei în înţelesul cel falnic al cuvântului spunea: „Alegându-te pe tine domn în ţara noastră am vroit să arătăm lumii, aceea ce toată ţara doreşte: la legi noue, om nou. O, Doamne, mare şi frumoasă îţi este misia(…). O nouă epocă, Măria Ta, eşti chemat să o deschizi. Fii dar omul epocei. Fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare; iar tu, Măria Ta, ca domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi. Nu uita că dacă 50 de deputaţi te-am ales Domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni! Fă dar ca Domnia Ta să fie cu totul de pace şi de dreptate; împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşasca frăţie. Fii simplu, Măria Ta, fii bun, fii domn cetăţean: urechea Ta să fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciuni şi linguţire. Porţi un nume frumos şi scump, numele lui Alexandru cel Bun. Să trăieşti dar mulţi ani.”. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, în toate actele ei mari, a purtat pecetea spiritului lui Mihail Kogălniceanu, colaboratorul lui cel mai de frunte. Să nu uităm că în primul său ministeriat, Mihail Kogălniceanu, ca ministru al Cultelor a inaugurat Universitatea din Iaşi la 26 octombrie 1860. Iar în al doilea ministeriat ca prezident al Consiliului şi ministru de Interne a dus la îndeplinire marile reforme care sunt gloria domniei lui Cuza: secularizarea averilor mănăstireşti; împroprietărirea sătenilor clăcaşi prin legea rurală din 1864; legea instrucţiunii şi înfiinţarea Universităţii din Bucureşti, Codul Civil şi procedură civilă; Codul Penal şi procedură penală şi alte legi de reorganizare. După abdicarea silită a lui Cuza, Mihail Kogălniceanu –amic şi colaborator al Domnului Unirii, de a cărui domnie erau legate cele mai mari acte ale vieţii sale- s-a ţinut, câtva timp, departe de politică. Nu-şi putea renega trecutul. O, de am fi putut contribui mai mult, la evocarea lui necesară.
