”Un prunc s-a născut nouă, un fiu s-a dat nouă…înger de mare sfat, sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, părinte al veacului”… (Isaia IX, 5.)
Precum în chip firesc, mare e bucuria familiei în care se prăznuieşte un nou născut, cu atât mai mare bucurie este pentru întreaga familie creştină, când sărbătoreşte întruparea lui Dumnezeu ca om. Omenirea se bucură la această prăznuire a Naşterii Domnului pentru că Dumnezeu S-a făcut om pentru mântuirea ei. Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât pe pământ şi S-a întrupat în linişte şi fără zarvă. Aşa cum picătura de rouă cade peste ţarină, la fel puterea Celui Preaînalt a umbrit-o pe Preacurata Fecioară şi S-a născut de la ea Mântuitorul lumii. Dar lumea n-a observat măreaţa lucrare înfăptuită de Dumnezeu. Oamenii erau ocupaţi fiecare cu treburile lui, atenţia lor era îndreptată spre grijile zilnice şi spre zgomotoasele întâmplări ale lumii. Roma îşi consolida stăpânirea asupra popoarelor şi puterea de stat. Grecia dezvolta artele şi se deda unei subtile înrobiri a păcatelor trupeşti. Popoarele orientale se străduiau să găsească în manifestările naturii răspunsuri la toate întrebările spiritului. Iudeii doreau fierbinte eliberarea de sub puterea străină şi aşteptau izbăvitorul în persoana lui Mesia – împăratul pământesc. Însă treburile cotidiene nu-i mulţumeau pe oameni, chiar când aveau spor. Tot mai tare se auzea „dorul duhului” după adevăr şi se simţea că lumea, împotmolită în deşertăciune şi în vicii, se îndrepta spre pieire. Nu doar iudeii aşteptau un izbăvitor, dar şi cei mai vrednici dintre păgâni erau în aşteptarea cuiva care să mântuiască lumea de la pieire. Dar fiecare îşi închipuia în felul său venirea acestuia şi, fiind ei înşişi trupeşti, nu se puteau gândi la ceva duhovnicesc. Iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune (I Cor. l, 22). Nimeni nu aştepta un Mântuitor blând şi smerit cu inima, acoperit nu de slavă pământească, ci cerească. Şi tocmai aşa a fost cu „Cel ce voia ca toţi să se mântuiască şi să ajungă la cunoştinţa adevărului”. Nu cu o putere din afară sau prin trufaşă înţelepciune a venit El să domnească peste popoare, nu „înfricoşând cu năluciri”, ci în chip de rob a venit Mântuitorul, ca să ia asupra Sa păcatul lui Adam, să poarte pe umerii Săi povara omenească, fiind gata să primească pe fiecare. Fiul Omului n-a venit ca să i se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi (Marcu 10,45; Matei 20, 28). Potrivit cu aceasta, El Se naşte în peşteră, într-un mărunt orăşel, în care familia bogată doar în virtuţi a săracului dulgher, dreptul Iosif, sosise pentru perioada recensământului. Nimeni dintre pământeni nu-şi închipuia că într-o asemenea sărăcie va apărea Izbăvitorul şi că astfel va veni la oameni Cel Ce împărăţeşte peste toate făpturile. Păstorii îi auziră pe îngeri cântând venirea lui Hristos în trup – acei sărmani păstori din Bethleem, al căror singur izvor de înţelepciune era cartea deschisă a înţelepciunii lui Dumnezeu, arătată în frumuseţea zidirilor Sale, neatinse de păcătoasa mână omenească. Iar celeilalte părţi a omenirii, care nu a auzit cântarea îngerească, prin lumina strălucitoare a stelei ce s-a aprins pe cer, cerul parcă le-a vorbit tuturor celor care au cunoscut slava lui Dumnezeu. Steaua i-a adus la Ierusalim, unde au auzit cuvântul scris al lui Dumnezeu, iar apoi la Bethleem, unde au văzut Cuvântul întrupat, pe Dumnezeu în trup, şi s-au închinat Soarelui Dreptăţii. Irod, auzind de naşterea Veşnicului împărat, căută să-L omoare; negăsindu-L, el ucise o mulţime de prunci, dar nu reuşi să-L omoare pe Cel născut tainic în peşteră. Taina aceasta rămânea ascunsă pentru cei ce trăiau după stihiile lumii acesteia. „El era printre oameni, dar ei nu L-au cunoscut” (Ioan. l, 31). Şi a venit vremea când Lumina de la Bethleem s-a întins peste toate marginile lumii. „Astăzi va fi iarăşi pace! Unii au fost gata să-L omoare pe Prunc şi se străduiesc să îi şteargă numele, alţii parcă nici nu-L observă. Dar El este printre noi, descoperindu-Se acelora care „încearcă mărturiile Lui şi îl caută cu toată inima lor” (Ps. 118, 2), iar noi cu toţii suntem fraţi între noi şi fraţi mai mici ai lui Hristos, şi fii credincioşi ai lui Dumnezeu. În această Împărăţie a lui Dumnezeu, nici nu se poate nădăjdui să fie decât bucurie şi strălucire, căci Însuşi Dumnezeu e cu noi, iar traiul vieţii noastre nu poate să înflorească decât în pace şi linişte, căci în această grădină a Împărăţiei lui Dumnezeu, nu se aude decât un singur cor al îngerilor, care în cer şi pe pământ cântă: Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire! Amin.
Preot Liviu Săndoi
