Alegerile legislative de luna viitoare vor conduce, indiscutabil, la formarea unui nou Parlament, puţin redus numeric faţă de precedentul, care, la rândul său, va desemna un nou Guvern. Despre viitorul Guvern se vorbeşte excesiv, dar şi exclusiv. Adică, mai nimic, nici o dezbatere sobră, articulată, despre viitorul Parlament, după ce actualul, de multă vreme dacă nu de la început, cvasi-inert, lipsit de personalităţi şi personalitate, rezultat prin vot uninominal, s-a dovedit un eşec. Incapabil de rolul constituţional, de unică autoritate legislativă. Constituţia în vigoare menţionează că Parlamentul României deţine monopolul legislativ, în sensul că nici o altă autoritate publică nu poate emite norme juridice cu caracter de lege. Tot prin Constituţie s-a instituit delegarea legislativă, în virtutea căreia Guvernul poate emite ordonanţe simple sau ordonanţe de urgenţă, ceea ce reprezintă transferul unor atribuţii legislative la autorităţi executive printr-un act de voinţă al Parlamentului, ori pe cale constituţională în situaţii de urgenţă. Chiar şi atunci când delegarea legislativă şi de ordin constituţional este făcută către preşedintele României, decretele emise de acesta, normative sau chiar individuale, sunt supuse controlului parlamentar. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit că „în situaţia investirii Guvernului şi a aprobării programului de guvernare, Parlamentul îi verifică, prin comisiile permanente, pe candidaţii pentru funcţia de ministru şi apoi dezbate şi aprobă, prin hotărâri în şedinţa comună a camerelor Parlamentului, cu votul majorităţii senatorilor şi deputaţilor, programul de guvernare şi lista completă a Guvernului. Hotărârea Parlamentului, semnată de preşedinţii camerelor, se înaintează de către aceştia Preşedintelui României, spre a proceda la numirea Guvernului”. Există reglementări obligatorii pentru audierea candidaţilor de comisiile parlamentare. Se cunoaşte acest lucru. Tot Parlamentul acordă votul de învestitură întregii echipe guvernamentale, adică votează structura sau compoziţia Guvernului şi programul său politic. Revenirea la votul pe liste, atât la Senat, cât şi la Camera Deputaţilor, nu este decât expresia unei necesităţi pentru a se asigura o cât mai judicioasă acoperire a comisiilor parlamentare, cu competenţe din toate domeniile de activitate, personalităţi care se revendice de la prestaţii măsurabile şi recunoscute, capabile să garanteze prestigiul formaţiunii politice pe care o reprezintă. Toate acestea se ştiu. Nu afirmăm nimic nou. Parlamentarii care „pleacă” lasă o moştenire dezagreabilă şi s-a vorbit de ea, inclusiv de deciziile de neconstituţionalitate a unor texte de lege, emise de CCR, rămase „literă moartă”, mostră de iresponsabilitate. O democraţie teafără este întreţinută de un Parlament teafăr. Pe listele de candidaţi ai partidelor, şi se discută mult despre asta, se regăseşte un eşalon de tineri, lipsiţi de orice experienţă şi orice anvergură profesională. Nu e o virtute acest detaliu, care nu poate fi însă nici criticabil. Există şi o pondere consistentă a candidaţilor, care au mai avut statutul de parlamentar. Să admitem că din această îngemănare, a tinerilor, nu lipsiţi de calităţi, cu experienţa parlamentară a celor deja „hârşiţi”, va rezulta un Parlament apt să facă legi chibzuite şi să aducă un plus de competenţă, emanaţie a aleşilor săi, să fie cu adevărat organul reprezentativ al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.
