O statuie regelui Mihai I!

0
84

Demersul Asociaţiei „Craiova Capitală Culturală Europeană 2021” de a ridica un bust regelui Mihai I în Piaţa Tricolorului, din vecinătatea imediată a Universităţii, este unul deplin circumscris respingerii oricărei indiferenţe la istoria recentă. Prezumţia de sinceritate, decuplată de orice opţiune monarhică, este validă, deşi am putea îmbrăţişa inclusiv ipocrizia, care ne fereşte de orice spontaneitate mârlănească. Regele Mihai I deţine de anul trecut titlul de „Cetăţean de onoare” al Municipiului Craiova şi în toate împrejurările s-a bucurat de cordialitatea de circumstanţă a reprezentanţilor autorităţilor publice locale şi judeţene, cu ocazia prezenţei sale şi a suitei în Craiova. Un bust de-al său veghează şi în faţa cramei „Domeniul Coroanei” din Segarcea, la a cărui dezvelire a şi fost invitat. Ca să-l parafrazăm pe istoricul Lucian Boia, nu doar politicienii vorbesc de bine monarhia, prea puţin convinşi că „viitorul rezervă, fără încetare, surprize”, deşi, pe fond, intenţia de restaurare rămâne timidă. Cu toate acestea, relaţia republică-monarhie este una respectabilă şi coerentă. Aportul familiei regale în susţinerea integrării României în UE şi aderării la NATO a fost lăudat la vremea potrivită. Cităm din Lucian Boia, „Monarhia, o soluţie?” (Ed. Humanitas, 2014): „Regele Mihai, un personaj încă prezent, e supus unor judecăţi divergente”. Mai exact, susţinătorii postum ai mareşalului Ion Antonescu îi reproşează principalul său titlu de glorie: lovitura de stat de la 23 August 1944, urmată de întoarcerea armelor împotriva Germaniei, într-un moment în care, spun aceştia, Antonescu era pe punctul să ajungă la un armistiţiu, care ar fi pus România într-o situaţie mai favorabilă decât cea care a rezultat, în final o predare necondiţionată. Confuze rămân şi explicaţiile legate de telegrama ambasadorului României la Stockholm, Frederic Nanu, pe 22 august 1944, despre încheierea negocierilor cu Alexandra Kollontay, ambasadorul URSS, la iniţiativa lui Stalin, prin care s-ar fi garantat neutralitatea ţării noastre. După cum s-au derulat lucrurile, scenariul menţionat poate fi înlăturat din discuţie fără nici o pagubă pentru adevărul istoric. De care Neagu Djuvara se îndoieşte, oricum, în cartea sa „Există istorie adevărată?”. Greu de spus cum trebuia să procedeze regele, chiar dacă preşedintele Traian Băsescu, referindu-se la abdicare, s-a arătat iritat, într-o împrejurare, depăşind măsura, fiindcă istoria nu se judecă prin condiţionalul „dacă”. Nu-i o acuză, ci o realitate. Se poate accepta un joc fictiv al alternativelor, dar acestea nu substituie o demonstraţie riguroasă. În fine, nu se poate evita nici discuţia cu privire la rolul comuniştilor, amplificat peste măsură înainte de 1989, anulat pur şi simplu după aceea. Absenţi în primul moment, la arestarea mareşalului Antonescu, ei devin prezenţi imediat, în absenţa liderilor partidelor istorice, şi atât mareşalul Ion Antonescu, cât şi Mihai Antonescu, în loc să rămână în seama autorităţilor, erau preluaţi de un comando al comuniştilor, sechestraţi într-o casă conspirativă şi predaţi ruşilor. Oricum am întoarce lucrurile, şi în acest punct istoricii chiar aşa procedează, nu ajungem la concluzii persuasive. Dar mai corect să cităm punctul de vedere al concitadinului nostru, prof. univ. Adrian Cioroianu, decanul facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti: „Este cu totul neobişnuit ca un rege să nu cunoască elementele majore de politică externă ale ţării sale. Şi totuşi, în trecutul României acest lucru s-a întâmplat, într-unul dintre cele mai dramatice momente ale istoriei contemporane (…). Oricât ar părea de bizar, acesta este adevărul: regele României a aflat despre intrarea ţării sale în război de la un post de radio străin (BBC), în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941. La 23 de ani, tânărul Mihai era privit de Antonescu ca un copil, nefiind invitat la nici un Consiliu de război” („Câteva adevăruri simple despre istoria românilor”, Ed. Curtea Veche, 2012). Destinul României fusese stabilit în altă parte, nici măcar la Yalta (februarie 1945), ci mai de grabă la Teheran (29 noiembrie-1 decembrie 1943), unde se consfiinţiseră sferele de influenţă. Relaţia doljenilor cu monarhia este însă savuroasă într-un fel, graţie unei poveşti adevărate, legată de momentul venirii în ţară a domnitorului Carol I, la începutul lunii mai 1866. Atunci, ţăranii grăniceri de-a lungul Dunării, pe segmentul Doljului, s-au revoltat, potoliţi fiind cu greutate. Încât, peste ani, ori de câte ori promulga o lege „cu probleme”, Carol I întreba sfetnicii săi: „Dar, oare, dabulenii ce zic?”. Amplasarea bustului regelui Mihai în apropierea unei citadele a învăţământului superior poate prilejui momente de reflecţie la o istorie învolburată.