Violonistul Liviu Prunaru: „În România există şi entuziasm, şi talent, dar nu există disciplină”

Craioveanul, la 42 de ani, este concertmaestru al Orchestrei Regale Concertgebouw din Olanda şi director artistic al Academiei Internaţionale de Muzică „Yehudi Menuhin” din Elveţia

Ca muzician, s-ar putea spune fără rezerve că Liviu Prunaru este la fel de valoros ca vioara pe care cântă – un Stradivarius de la 1694, cu care, alături de violonistul Gabriel Croitoru şi-a sa Guarneri „Catedrala” din 1731 şi de pianistul Horia Mihail, au uimit lumea în turneul naţional „Duelul viorilor”, organizat în perioada 26 septembrie – 6 octombrie a.c.

Are o carieră internaţională în plină ascensiune: este concertmaestrul celebrei orchestre Royal Concertgebouw Amsterdam din Olanda şi un valoros profesor de vioară al Academiei „Menuhin”, anul trecut fiind numit în funcţia de director artistic al acestei prestigioase instituţii. Revine însă periodic în România şi din ce în ce mai des la Craiova, oraşul său natal. În decurs de nici o lună, a urcat de trei ori pe scena Filarmonicii „Oltenia”: pe 16 septembrie, într-un concert în cadrul Festivalului „George Enescu”, pe 6 octombrie, cu prilejul „Duelului viorilor”, apoi pe 7 octombrie, alături de Orchestra Simfonică a acestei instituţii, condusă de dirijorul Konrad von Abel, din Germania.

În cele ce urmează – un dialog reconfortant cu Liviu Prunaru despre şansa de a cânta pe acest instrument oferit de Orchestra din Amsterdam, despre ce înseamnă să faci parte din unul dintre cele mai performante ansambluri din lume, dar şi despre viaţa muzicală din România şi din Craiova, despre ce le lipseşte şi ce le prisoseşte artiştilor noştri… Nu în ultimul rând despre Craiova, oraş pe care muzicianul îl regăseşte schimbat în bine şi în care a revenit nu numai pentru a concerta, ci şi pentru… a se căsători, de curând, cu violonista Valentina Svyatlovskaya, din Rusia, alături de care cântă în Orchestra Regală Concertgebouw.

„Am avut solicitări din multe oraşe, aşadar ne gândim la o continuare a acestui proiect”

– Iată-vă la final de „duel”, la final de turneu „Stradivarius versus Guarneri”… Cum v-aţi simţit ca actant într-un proiect de o asemenea amploare, valoare, dar mai ales de un asemenea impact la public? Inclusiv la cel craiovean, sala Filarmonicii „Oltenia” fiind, în seara de joi, 6 octombrie, neîncăpătoare…

– În primul rând, îmi pare rău că s-a terminat acest turneu, deoarece nu numai că eu şi Gabriel Croitoru ne-am împrietenit şi mai mult pe durata lui, dar am avut ocazia să explorăm lumea celuilalt, pentru că, interacţionând cu aceste instrumente, ne-am ascultat unul pe celălalt şi ne-am inspirat reciproc. Impactul a fost neaşteptat de mare în toată ţara şi chiar mă bucur că turneul s-a încheiat în oraşul meu, la Craiova. Solicitări pentru concerte am avut şi în Arad, în Satu Mare şi nu numai. Însă nu s-a mai putut să ajungem, din cauza faptului că eu trebuia să fiu în scurt timp la Amsterdam. Îmi era imposibil să mai stau şi de-asta a trebuit să fie redus…

După sălile pline pe care le-am avut în toată ţara, a urmat Craiova, unde am fost chiar surprinşi să vedem scaune şi pe scenă şi tot acel public nerăbdător să vadă instrumentele. Noi credem că şi pe noi, aşa, în „modestia” noastră…

A fost un eveniment şi nu ştiu dacă mulţi realizează. Asta dincolo de genericul „ţipător”, „Duelul viorilor”, care bineînţeles că atrage publicul… Dar nu ştiu cât de mulţi şi-au dat seama că acest eveniment e foarte greu şi rar de realizat. E greu să aduci şi un Guarneri, şi un Stradivari şi doi oameni care evoluează în două ţări diferite, care cântă acolo şi care au programe foarte, foarte pline. Eu, de exemplu, până la anul în iulie-august nu mai am nici o zi liberă! Iată că acum acest turneu a fost, totuşi, posibil… Sper să se repete. De fapt, deja ne gândim la o continuare a lui, să vedem cu disponibilităţile ce putem să facem…

„Sunt extrem de norocos! Am avut o şansă enormă să ajung în posesia acestui instrument”

– Se poate spune că vioara Stradivarius de la 1694, pe care cântaţi de trei ani, este cel mai de preţ obiect pe care îl aveţi… La propriu! Dar cât de mult o preţuiţi dvs.? Ce înseamnă, de fapt, pentru un violonist şansa de a face să rezoneze pe o scenă un asemenea obiect de artă?

– Vă daţi seama că nici în visurile mele cele mai „sălbatice” nu mi-am închipuit aşa ceva vreodată! Când vorbeam de Stradivari sau Guarneri mă gândeam la Szeryng, la Oistrakh, la Heifetz… Numai nişte genii puteau să aibă acces la acest instrument! Am fost extrem de norocos şi am avut o şansă enormă să pot ajunge în posesia lui. Bineînţeles, momentan. Eu sunt un pasager în viaţa acestui instrument, care există de 300 de ani şi va exista probabil încă mulţi, nu se ştie câţi. Vă daţi seama, deci, ce noroc am… Încerc să fiu demn de această şansă care mi s-a dat să fac să sune pe scenă un Stradivari.

Nu e foarte uşor să cânţi pe aceste instrumente, deoarece, având amplitudine şi volum mai mare, totul se aude, inclusiv greşelile, orice mişcare pe care o faci este amplificată. Şi atunci, dacă la un instrument normal ai putea ascunde aceste lucruri, pe aceste viori este imposibil. Dar ai şi satisfacţia de a scoate nişte sunete dumnezeieşti cu ele!

Numai că… eu nu consider această vioară un obiect. Este – puţin spus – o prelungire a mea, o prelungire a braţelor mele, a vocii şi a sufletului meu. Şi încerc, pentru moment, să o fac să fie parte din mine, să ne înţelegem. Este o fiinţă cu care dialoghez, cu care mă inspir, cu care lucrez… Este un dialog continuu între noi. Nu numai eu trebuie să învăţ vioara, ci şi vioara trebuie să mă înveţe pe mine, să accepte, să vedem până unde merge tehnica mea… Pentru că la fiecare instrument a trebuit să schimb tehnica. Ca să vă dau un exemplu concret, unele viori acceptă o presiune mai mare, altele nu, cum este cazul Stradivariusului, căruia îi place să cânţi cu viteză mare şi să faci corzile să vibreze. Contrariu, viorii Guarneri îi place să intri foarte mult în coarde şi să presezi, să apeşi.

Eu le-am avut pe amândouă şi a trebuit să-mi schimb tehnica, de-asta vă spun că nu mi-a fost uşor. Cântând peste 16 ani pe un Guarneri, a trebuit, apoi, să mă adaptez la noile cerinţe… Însă am luat şi de la Guarneri anumite lucruri, pe care le-am transferat pe acest Stradivari. Este o muncă la un nivel extrem de înalt, unde cerinţele sunt foarte, foarte mari. Vă daţi seama că acum am şi o răspundere, cântând pe acest Stradivarius. Nu pot să-mi permit să cânt oricum pe scenă. Nu mi-am permis niciodată, dar… e totuşi ceva să ai un Stradivari în mână.

„Nu este nevoie nici de bodyguarzi, nici de seif pentru a transporta această vioară”

– Apropo de valoarea materială… La ce preţ este estimată vioara şi în ce condiţii o transportaţi? Poate aveţi bodyguarzi, un seif în care o ţineţi…

– La această întrebare de obicei nu răspund, pentru că pun în pericol atât instrumentul, cât şi pe mine. Este vorba mai mult de valoarea sentimentală pe care o are. Oricum, ce valoare i-au dat lutierii şi ce valoare îi dăm noi este cu totul diferit! Eu am văzut o bucată de lemn care nu suna absolut deloc şi la care toţi lutierii se entuziasmau: „Vai, ce valoroasă e!”. Mă uitam la ea şi îmi spuneam: „Da, domnilor, dar nu sună!”. Deci, pentru noi e cu totul altceva. În schimb, o vioară de 2 lei, care sună extraordinar, pentru ei n-are absolut nici o valoare. Aşadar, e totul relativ…

Pentru a o transporta nu este nevoie nici de bodyguarzi, nici de seif. De ce? Toate aceste viori mari sunt extrem de bine asigurate. În plus, sunt mulţi oameni în lume care au o astfel de vioară. Stradivari a făcut peste 1.000 de viori, dintre care mai există aproximativ 600 în lume. De care ştim noi, poate că mai sunt încă nedescoperite sau ţinute undeva, într-un hangar… Nu este nevoie ca toţi cei care le avem să mergem cu bodyguarzi, pentru că, dacă cineva vrea să ia acest instrument, n-are ce să facă cu el, decât să-l ascundă. Ori o vioară e făcută să fie cântată. Vă gândiţi că ar putea să facă bani de pe urma ei, însă toate aceste viori sunt însemnate, sunt înregistrate. Nu ai, deci, ce să faci cu ea. De aici această libertate de a o transporta fără bodyguarzi, fără seif…

„A face parte din Orchestra Concertgebouw înseamnă o onoare, dar şi o imensă responsabilitate”

– Aveţi această vioară-minune de la Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam / Olanda, al cărei concertmaestru sunteţi din 2006 până în prezent. Este considerată una dintre cele mai performante orchestre, ba chiar, în 2008, fiind cotată drept cea mai bună orchestră din lume… Ce îmi puteţi spune despre această experienţă profesională?

– Aici ar fi foarte multe de spus… Pentru că, iată, a doua şansă pe care o am este să fac parte din această extraordinară orchestră. Şi aici este relativ clasamentul, că e numărul unu, doi sau trei… Luaţi Berlinul, Viena, luaţi London Symphony – toate acestea sunt extraordinare. Aşa s-a nimerit, ca la scurt timp după intrarea mea în orchestră să fim aleşi numărul unu… Cursele sunt pentru cai, se spune de obicei, şi clasamentele la fel, pentru atleţi. La muzică e relativ…

Consider, într-adevăr, extraordinară Orchestra Concertgebouw şi din nou vă spun că această şansă de a face parte din ea – şi nu pe orice post, ci pe cel de concertmaestru! – nu numai că e o cinste, o onoare pentru mine, ci este şi un lucru extrem de plin de responsabilitate. Acolo nu te poţi relaxa, trebuie să fii tot timpul pregătit nu sută la sută, ci mie la sută! Cerinţele sunt extrem de ridicate. Ca să vă dau doar un exemplu: se fac CD-uri fără ca noi să ne dăm seama! Nu ni se spune niciodată: „Vedeţi că astăzi trebuie să cântaţi mai bine, deoarece se înregistrează pentru un disc”. Nu! La un moment dat el apare. Intru în magazin şi văd Mahler – Simfonia a IV-a, cu Concertgebouw. Şi zic: „Dar când am înregistrat noi asta?”. „Păi… când aţi cântat în concert, am luat direct de-acolo”, mi se răspunde. Deci… habar n-avem când se fac înregistrări pentru discuri din anumite concerte!

„Aici este o mare problemă: toată lumea este pregătită să iasă solist, ceea ce nu e realistic”

– Deşi aveţi o carieră internaţională în plină ascensiune, reveniţi periodic în România. Cum găsiţi viaţa muzicală de aici? Ce le lipseşte şi ce le prisoseşte artiştilor români?

– De prisosit… nu ştiu dacă poate fi vorba! Se poate vorbi despre lipsuri, într-adevăr. Ca să încep cu partea pozitivă, mă bucur întotdeauna când vin acasă, pentru că aici m-am născut, am crescut, am trăit, aici m-am format, de-aici am plecat şi vă daţi seama că e o mândrie să revin în aceste condiţii în care ocup şi un post acolo… Chiar vorbeam şi râdeam de curând cu membrii orchestrei de la Craiova aducându-ne aminte despre cum veneam pe-aci în pantaloni scurţi, pe la 6 ani… Îmi spunea cineva acum: „Nu pot să uit imaginea aia, cât ai fi de mare acum, când apari pe scenă în faţa orchestrei şi cânţi. Te ţin minte când aveai 6 ani şi veneai la repetiţii. Stăteai în spatele dirijorului şi dădeai din mâini…”.

Vorbind în general despre viaţa muzicală din România… Entuziasm există, talent există, un singur lucru nu există, din păcate – şi aici vreau să insist foarte mult: disciplină. Dacă nu este disciplină, nu se poate face absolut nimic. Vă dau exemplu această Orchestră Concertgebouw: poate că nu are instrumentişti aşa de buni cum ar fi în România, dar ei au o disciplină atât de mare încât depăşesc cu mult, cu mult orice virtuozitate şi performanţă individuală a unui muzician din România.

Aici este o mare problemă şi poate că ea vine şi din modul de a pregăti tineretul, de la educaţia muzicală. Aici toată lumea este pregătită să iasă solist, ori eu nu prea am mai văzut în ultimii… nu ştiu câţi ani să iasă aşa mulţi solişti. Să luăm un exemplu: din 100 nu ştiu dacă iese unul, din 1.000 poate ies unul sau doi. Şi atunci toată lumea asta se pregăteşte greşit. Pe când dincolo, în Olanda, am observat exact reversul: toată lumea se pregăteşte să facă parte dintr-o orchestră. Şi mă gândesc că e mai realistic aşa. Asta nu înseamnă că nu îndemn tinerii să aibă idealuri şi să tindă. Şi eu am tins şi tind în continuare să cânt din ce în ce mai bine şi să cânt ca solist. Iată însă că fac şi altceva – cânt cu orchestra şi mai sunt şi concertmaestru, şi predau, fac şi muzică de cameră, am şi recitaluri cu acompaniament de pian. Nu vreau să opresc pe nimeni să viseze, însă să vadă şi realitatea. Pentru că astăzi, dacă nu cânţi ca Heifetz sau ca Bellman, e foarte greu să mai răzbaţi. Ba chiar şi aşa nu este garantat că se poate reuşi. Şi de aceea toţi în Olanda se axează în primul rând pe a cânta în orchestră. Şi visul lor, idealul lor e să cânte în această orchestră, Concertgebouw. Deci de-aici pleacă ei. Şi atunci normal că se pregătesc de mici copii, cântă în orchestre de la 10-11 ani până la 20 de ani, când încep să dea audiţii pentru orchestra noastră. Vă daţi seama că au mult mai multe şanse decât cineva care s-a pregătit ca solist aici, în România, şi nu are habar de simfonii de Beethoven, de Brahms, de partea orchestrală, deci şansele lui sunt aproape zero. Poate de-asta nu este nici un român acolo în orchestră şi nu ştiu dacă vreodată să fi fost…  Poate cu mulţi, mulţi ani înainte, deşi nimeni nu mi-a zis…

„Le recomand tinerilor muzicieni multă disciplină, răbdare pentru studiu şi modestie”

– Aveţi o mare experienţă pedagogică, sunteţi un valoros profesor de vioară, aţi predat timp de peste 15 ani la Academia „Menuhin”, în 2010 fiind numit director artistic al acestei prestigioase instituţii. Care ar fi cea mai valoroasă recomandare pe care aţi face-o unui foarte tânăr, dar foarte talentat şi bine pregătit violonist?

– Încep cu acelaşi lucru: disciplina. Deoarece cu talentul nu faci absolut nimic. E foarte cunoscut dictonul despre talent unu la sută, muncă 99 la sută… Eu aş scădea acest procentaj la sub unu la sută. Talentul aproape că nu contează pentru mine. Iau pe cineva cu zero talent pe care îl pregătesc şi îl fac să cânte de o mie de ori mai bine decât cineva cu talent! Dacă vii cu talent şi lucrezi şi bine, sigur iese ceva. Numai că în România problema e alta: aici e mult talent, dar nu se lucrează bine absolut deloc. Vin şi sunt consternat de modul în care văd că se pregătesc copiii. Îi pun să cânte game şi le cântă fals şi… din păcate, trebuie să dau un pic cu biciul… Pentru că, dacă nu se trezesc, nu vor avea loc nicăieri pe lumea asta. Deci, asta le-aş recomanda tinerilor care vin după noi, noii generaţii: să se pregătească temeinic, cu multă răbdare şi să studieze. Şi să găsească, în acelaşi timp, şi pasiunea de a studia. Pentru că multora le place să cânte, iar în momentul în care au început să fie în stare să cânte un concert sau două uită că pregătirea continuă, de fapt, toată viaţa. Şi le-aş mai spune să aibă multă modestie, pentru că nimeni, niciodată, nu ajunge la gradul final. Pentru mine există doar două drumuri: în sus sau în jos. Nu există a te menţine. Iar cei care încep să cânte mult prea devreme şi lasă la o parte pregătirea tehnică, de care au nevoie toată viaţa, sunt ca nişte comete: strălucesc un sezon, două şi dup-aia se duc în jos. Şi de multe ori sunt confruntat cu acest tip de studenţi, care vin să-mi cânte o piesă, două de virtuozitate, iar când îi întreb de sonate, de Bach, de Mozart zic că… nu prea au aşa ceva. Şi atunci le spun că sunt incompleţi…

„Multe s-au schimbat în bine la Craiova, aşa că… aici am ales să mă căsătoresc”

– Aţi studiat intens, la şcoli şi cu maeştri din Europa şi din Statele Unite, dar cele dintâi lecţii de vioară le-aţi luat la Craiova, oraşul în care v-aţi născut, unul dintre mentori fiindu-vă mama, altistă la Filarmonica de-aici. Cum regăsiţi acum Craiova, ca centru administrativ, economic şi cultural?

– Multe s-au schimbat la Craiova de când am plecat. N-am fost aici o perioadă destul de îndelungată. Mi-a părut bine să văd oraşul mult mai curat, mai aranjat, mai nou… S-au construit multe, centrul s-a schimbat. Ba chiar să vă spun ceva din plan personal: m-am căsătorit de curând şi am ales oraşul meu pentru ceremonie, deşi soţia mea este din Sankt Petersburg. Am ales să venim aici şi pentru că majoritatea prietenilor şi familia sunt aici. Am întrebat-o dacă vrea să mergem la Sankt Petersburg, dar a spus că nu mai are pe nimeni acolo, cam toţi au plecat. I-am invitat aici pe părinţii ei, am invitat şi nişte prieteni din Argentina, care au văzut pentru prima dată România şi mi-au zis că n-avem de invidiat anumite oraşe. Au fost şi la Braşov, şi la Craiova, şi la Bucureşti şi au zis că n-avem nimic de invidiat la alte oraşe din Vest. Deci, a fost o mare surpriză să văd oraşul meu mult mai curat şi mai frumos. Bineînţeles că încă mai sunt probleme… Toţi trecem printr-o criză groaznică acum şi ştiu că sunt probleme cu salariile şi aici, la Filarmonica „Oltenia”, ca peste tot, se fac tot felul de reduceri, dar asta este pe plan mondial. Trăim un moment foarte, foarte greu, dar… dacă trecem peste el o să fim şi mai puternici.

„Regăsiţi pasiunea pentru muzică şi atunci o să vedeţi că se poate cânta şi cu burta goală!”

– E adevărat, multe s-au schimbat şi la Filarmonica „Oltenia” de când aţi plecat… Cum a fost reîntâlnirea cu Orchestra Simfonică a acestei instituţii, cu care – povesteaţi mai devreme – practic aţi crescut şi alături de care reveniţi, acum, iată, însă într-o cu totul altă postură?

– Iubesc foarte mult această orchestră, deoarece în ea sunt prietenii mei din copilărie, colegi cu care am studiat sunt acum în această orchestră. Aş spune că e un pic inegală, dar… asta este situaţia. Foarte mulţi dau vina pe faptul că nu sunt salarii… Eu înţeleg asta foarte bine. Şi eu, în primii ani la academie, fiind student, am făcut o foame groaznică. Aveam câte 10 franci pe zi şi mi se tot spunea: „Suntem bugetari!”. Să văd pe cineva care rezistă cu 10 franci pe zi în Elveţia, una dintre ţările cele mai scumpe! Asta nu m-a împiedicat niciodată să mă duc, chiar cu burta goală, la cursuri. Foamea, deci, mai întâi… Apoi frigul pe care l-am îndurat la Bucureşti, într-o iarnă în care au explodat caloriferele. Două motive care nu m-au făcut niciodată să mă opresc din studiu, nu m-au întors din drumul meu. Celor care spun că astea contează eu le zic: „Regăsiţi pasiunea pentru muzică şi atunci o să vedeţi că se poate cânta şi cu burta goală”. Bineînţeles, pot părea vorbe mari şi mulţi o să mă urască pentru ele. Dar eu vă spun că am făcut şi una, şi alta – am cântat şi cu burta goală, am cântat şi cu mâinile îngheţate. E adevărat, de la o anumită vârstă, când ai şi o familie, altfel priveşti lucrurile şi fiecare doreşte o siguranţă financiară. Dar eu zic că dacă fiecare şi-ar descoperi mândria individuală de a cânta bine şi apoi să ne adunăm… în Craiova s-ar putea regăsi o orchestră foarte, foarte bună.

***

– Care sunt cele mai importante proiecte de viitor pe care le aveţi? Mai vizează ele cumva Cetatea Banilor?

– Da, am revenit în forţă la Craiova, după o absenţă îndelungată. Vreau şi în continuare să revin şi o voi face de câte ori voi putea. La capitolul proiecte trec concertele şi, dacă se va putea, continuarea „Duelului viorilor”. Şi înregistrările – de fapt, aceasta este dorinţa mea personală: de a face cât mai multe înregistrări şi de a le lăsa, ca un testament, celorlalţi, ca un semn din trecerea noastră efemeră.

Născut la Craiova, Liviu Prunaru a început studiul viorii la vârsta de 6 ani, cu prof. Oprişan. Printre mentorii săi s-au numărat, ulterior, profesorii Mailat, Adriana Carpen şi Cornelia Bronzetti (la Liceul „George Enescu” şi, respectiv, Universitatea Naţionala de Muzică din Bucureşti). În perioada de început tânărul violonist a câştigat şapte competiţii naţionale şi Premiul I la Concursul Internaţional „Kocian” (Cehoslovacia). Ulterior, din 1990, la invitaţia violonistului Alberto Lysy, profesor la renumita Academie „Menuhin” din Gstaad, a avut şansa de a-şi continua studiile beneficiind de îndrumarea lui Lysy şi a unor maeştri ca Lordul Yehudi Menuhin, Igor Oistrakh, Ruggiero Ricci, Pierre Amoyal şi alţii. Preocupat în permanenţă de perfecţionarea profesională, a studiat în continuare cu Dorothy DeLay la Juilliard School din New York, participând activ la cursurile de măiestrie susţinute de Itzakh Perlman.

Talentul nativ dublat de măiestrie tehnică şi profunde cunoştinţe muzicale i-au adus laurii unor prestigioase concursuri de vioară şi recunoaşterea sa internaţională. Liviu Prunaru a câştigat medaliile de aur la Concursurile Internaţionale de vioară „Dong-A” (Republica Coreea, 1997), „Rodolfo Lipizer” (Italia, 1991), „Roberto Molinari” (Elveţia), medaliile de argint la Concursurile Internaţionale de vioară din Indianapolis (SUA, 1998), „Regina Elisabeta” (Bruxelles, 1993). Un moment important în evoluţia carierei sale a fost debutul la New York, cu Juilliard Symphony, la „Lincoln Center’s Alice Tully Hall”, invitaţie primită după ce a cucerit Marele Premiu la Juilliard „Mendelssohn” Competition. De asemenea, colaborarea cu Aspen Young Artists Orchestra, în 1999, a fost posibilă după ce a câştigat Marele Premiu la „E. Nakamichi Wieniawski Violin Concerto Competition”.

Cariera internaţională în plină ascensiune include apariţii solistice alături de orchestre renumite, ca Royal Philharmonic Orchestra, London Symphony Orchestra, Orchestre National de Belgique, Westdeutsche Symphonie, Orchestra Filarmonică din Atena, Orchestra simfonica din Bari, Orchestra Naţională Radio din Bucureşti, Orchestra Mayo din Buenos Aires, Orchestra de cameră din Indianapolis, Meridian Symphony, Mississippi Symphony, Juilliard Symphony, Puchon Philharmonic Orchestra din Coreea etc. A colaborat cu dirijori ca Lordul Yehudi Menuhin, Yuri Simonov, Andrew Litton, Peter Braschkat, Georges Octors, Cristian Mandeal, Lukas Vis, Horia Andreescu, Mario Benzecry, Park Eun Seong.

Apare frecvent, ca solist concertist sau în recitaluri itinerate, în mari oraşe ale lumii şi este invitat în cadrul unor festivaluri prestigioase ca cele purtând numele lui Yehudi Menuhin, George Enescu sau la festivalurile de la Bruxelles, Buenos Aires, Evian, Atena şi Salzburg din Wallonia, Flandra. Recent, artistul a concertat în America de Nord, Elveţia, Argentina, Belgia, Germania, Italia, Franţa şi Olanda. A înregistrat numeroase CD-uri cu „Camerata Lysy”, iar propriul debut pe CD a fost lansat la Pavane Records şi cuprinde lucrări de Strauss, Brahms, Gluck, de Falla, Saint-Saëns şi Sarasate în compania pianistului Luc Devos

«„Click”-ul a fost înainte de 6 ani şi asta pot să spun că datorită mamei. Veneam cu ea să ascult repetiţiile la Filarmonica „Oltenia” şi îmi plăcea foarte mult. Deşi, gândiţi-vă, aveam doar vreo 4-5 ani, la vârsta asta copiii vor să stea afară, să se joace. Dar mie îmi plăcea. Alegerea a fost între sport şi muzică, pentru că tatăl meu este profesor de Educaţie fizică. Eram foarte bun la alergare, puteam să fiu atlet sau fotbalist. Şi atunci s-a făcut consiliu de familie şi m-au întrebat ce vreau să fac: muzică sau sport, pentru că afinităţi existau pentru ambele. Am zis că şi una, şi alta. La muzică încă nu ştiam dacă pian sau vioară… Şi atunci tata mi-a zis că, indiferent ce voi face, trebuie să fie de performanţă. Pentru că aşa e în familie, e o mândrie să faci performanţă. Aşa îi spunea şi bunicul: dacă faci ceva, să-i stea bine. Cu alte cuvinte, să fii primul. Mi-a zis, deci: „Dacă faci atletism, trebuie să fii primul, dacă faci muzică, trebuie să fii primul. Însă în sport nu poţi face performanţă decât până pe la vreo 30 de ani. Dup-aia… ce faci? Eşti antrenor, stai pe tuşă? Dar ia uită-te la Rubinstein, până la 80 şi ceva de ani a cântat!”. Şi atunci am ales muzica».

«Mă gândesc că în momentul actual situaţia mea are un echilibru perfect. Pentru că nu mă plictisesc făcând acelaşi lucru. Dacă aş fi fost doar solist, probabil aş fi intrat într-un fel de rutină, care pe mulţi îi afectează… Dar eu am găsit acest echilibru între a cânta pe scenă ca solist, a fi concertmaestru, a preda la Academia „Menuhin”. Profitând de această situaţie, de a fi director artistic acolo, am luat o mână de studenţi din România de care mă voi ocupa personal. Deci, iată că nu mă plictisesc deloc».