Politico scrie aşa, între altele, într-un articol semnat de un editor de opinie Jamie Dettmer: „Când praful se va aşeza, media Occidentului va primi o notă de trecere sau vom descoperi, uneori, că am lăsat simpatia noastră pentru cauza ucrainiană să surmonteze chestiuni pe care n-ar fi trebuit să le acceptăm?” Şi autorul reaminteşte momentul în care mass-media americană şi britanică au fost, fără îndoială, mult prea necontestatoare faţă de afirmaţiile oficialilor occidentali, conform cărora Saddam Hussein era îngrozitor de aproape de a avea bomba nucleară şi a avea un depozit uriaş de arme de distrugere în masă. În textul său autorul, destul de interesant prin argumentaţia oferită, în produsul jurnalistic, reaminteşte discursul secretarului de stat american Colin Powel în Consiliul de Securitate al ONU, unde a anunţat deţinerea unor dovezi solide ale unor programe sofisticate şi ilicite de arme irakiene. Vocile alternative şi incomode au fost prea des excluse. „Din păcate se pare că acum suntem în pericol să repetăm această greşeală, deoarece prea repede îi numim pe cei care pun la îndoială strategia occidentală actuală drept defetişti sau îi acuzăm că promovează propaganda rusă”. Referirea nu este la cei care atrag atenţia în privinţa adevăratei ameninţări a preşedintelui rus Vladimir Putin, răutatea lui, natura bestială a comportamentului atroce al armatei sale, deportarea de copii, fără a minimaliza ameninţarea la adresa democraţiilor pe care o reprezintă axa de autocraţi, de la Moscova, şi adversitatea acestora faţă de valorile liberale clasice. Întrebarea este dacă toate acestea ne orbesc, fiindcă în acest moment nu puţini lideri occidentali sugerează public că modul în care decurg lucrurile este fără speranţă, fără un final real şi nu mai poate continua astfel. Şi dacă unii mormăie despre negocieri explorate în privat, cancelarul german Olaf Scholz pare să fie excepţia rară de a vorbi public, fiindcă în timpul vizitei sale în Kazakhstan le-a spus jurnaliştilor: „Este timpul să se gândească serios la discuţii”. Şi potrivit presei germane lucrează la o formulă de pace care ar implica… cedarea unor teritorii, ceea ce Zelenski nu poate accepta. „Planul de victorie” al preşedintelui ucrainian, pe care urmează să-l discute cu Joe Biden, la Washington, nu este un plan de acţiune reală pentru Ucraina, ci o listă de solicitări la adresa susţinătorilor occidentali ai Ucrainei. Kievul consideră, poate, în temeiul unei strategii coerente, că îndeplinirea doleanţelor sale îi va permite să câştige războiul şi să facă presiuni asupra Rusiei, obligată să accepte planul său de pace în 10 puncte. Din ceea ce media occidentală evocă, „planul de victorie” al lui Zelenski presupune între altele autorizarea, fără restricţii, a loviturilor cu rachete cu rază lungă de acţiune pe teritoriul Rusiei, revenirea la graniţele din 1991, aderarea la NATO şi UE, furnizarea permanentă de arme grele, precum şi a unor fonduri pentru reconstrucţie, fără nici o restricţie. Rapoarte recente, din presa ucrainiană, examinează situaţia din estul Ucrainei, unde liniile de apărare sunt epuizate. Brigăzile sunt ţinute în luptă, chiar dacă numărul lor reprezintă acum doar 40% din puterea nominală. Înlocuitorii dacă ajung nu sunt calificaţi pentru luptă. Volodimir Zelenski nu poate lua alte decizii, fiindcă la Kiev nu puţini sunt cei care se opun oricăror concesii în faţa Rusiei şi îl ameninţă că vor răsturna orice guvern care încearcă această cale. Într-un alt plan, orice discuţii sunt interzise printr-un decret de lege, deocamdată nerevocat. Situaţia rămâne extrem de sensibilă. Ucraina a pierdut deja jumătate din capacitatea de producţie a electricităţii, în urma bombardamentelor ruseşti, asupra infrastructurii critice, iar iarna este aproape. Războiul se desfăşoară pe pământ european. Şi poate escalada într-un război mondial, chiar nuclear. Orice escaladare va duce în mod necesar, la răspunsuri, atât în Orientul Mijlociu cât şi în Ucraina, deoarece cele două conflicte sunt legate. Mai nou ucrainienii intervin acum în Africa şi Siria, iar ruşii şi iranienii au transmis mesaje clare Israelului şi SUA, autorizând o lovitură devastatoare cu o rachetă hypersonică împotriva unui centru logistic israelian în Jaffa. Cele două fronturi sunt conectate. În Ucraina, răspunsul Rusiei -la atacuri în profunzime împotriva teritoriului său poate duce la un conflict deschis cu NATO. Presa occidentală invocă posibilitatea unei cacealmale a lui Vladimir Putin şi nu crede într-o escaladare fatală. Lucru poate adfevărat. Însă în ciuda a ceea ce se susţine, Putin a arătat reţinere faţă de utilizarea armelor nucleare. Îl putem lua în serios când vorbeşte de un răspuns adecvat. În fine, articolul din Politico rămâne interesant, nu doar prin logica autorului, cât prin faptul că acesta consideră că şi jurnaliştii trebuie să-şi pună întrebări dificile. Când acest război se va termina, va primi o notă de trecere media occidentală, în special cea de limba engleză? Sau se va descoperi că, în virtutea unei simpatii, împărtăşită unanim, pentru cauza ucrainiană, s-au trecut cu vederea afirmaţii pe care nu ar fi trebuit să le susţină, precum sloganul susţinerii, „cât va fi nevoie”, cu tot ce presupune acesta.
