Intransigenţa ca morb

0
106

Mă preocupă de o bună bucată de vreme scena profund împestriţată şi nu mai puţin pluriformă pe care se etalează, într-o mobilitate năucitoare, instanţele mediatice autohtone. Distribuite după criterii „lucrative” (apolitic, banul rămâne, chiar dacă lumea ar dispărea, acelaşi ochi zglobiu al necuratului!), publicaţii şi televiziuni şi-au ocupat poziţiile convenabile, proprii ori pe placul „mogulilor” ce le întreţin, şi continuă, cu o precipitare câteodată morbidă, un fel de competiţie gregară în numele unui adevăr ce sfârşeşte, ineluctabil, cu …capul spart.

Nu-ţi trebuie cine ştie ce abilităţi doctorale ca să intuieşti, prin pânza aburelilor diseminate aiuritor şi abia disimulate sub pojghiţa fragilă a aceleiaşi îndreptăţiri la adevăr, că, în realitate, tot de nişte coterii este vorba şi aproape îngemănate cu cele ale politicii şi ale societăţii în ansamblul lor pe care pretind a le dezvălui, amenda şi sancţiona.

Nimic surprinzător, vor spune unii şi au, în mare parte, dreptate: într-o logică simplă, într-o societate virusată în structura ei de bază, dificil poţi pretinde că s-ar mai putea salva nişte categorii bănuit dotate cu luciditatea şi cu autonomia de gândire secetoase la toate palierele. Cât despre rolul intelectualului (în cheie marxist-umanizată, gramscizată, să spunem, disputa se purta în termenii rolului personalităţii în istorie, care sfârşea, fatal şi fatidic, într-un perfid pretext al cultului dictatorului!), acesta s-a confirmat, chiar mai de curând, ca fiind nimic altceva decât un mit. Îndeosebi de când cu politicienii ieşiţi de prin biblioteci discutabile şi care şi-au asumat, emfatic şi fetişist în acelaşi timp, ei înşişi râvnitul rol.

Şi oricât de dezagreabilă ar fi ecuaţia aceasta a încartiruirii voluntare în slujba unui patron sedus de spiritul unei aventuri pe un teren cu totul străin propriilor sale valenţe, însă îmboldit de perspectiva fie a unui vedetism ocazional, ori de ideea unui scut protector, ai putea, până la un punct, să accepţi toată această tevatură ca pe o realitate: dezagreabilă, cu un strop de meschinărie, însă nu şi cu exorbitanta ticăloşie etalată continuu, cu o patimă năucitoare.

Grav este că, balansând între tabere (fiecare afişând propagandistic un suport …ideologic!), bietul consumator – cititor ori telespectator – va sfârşi la rându-i nu mai puţin năucit: şi asta în ciuda iluziei de moment că, da, a aflat „adevărul” şi că, da, realitatea de afară este aceeaşi cu cea mediatizată: e vorba tocmai de efectul (anesteziant) al manipulării prezente în constituţia umană. Un truc, ca multe altele.

Deznădejdea mea provine însă şi dintr-o altă observaţie, anume intransigenţa şi intoleranţa împinse în zona visceralului cu care agenţi ai lor, cam din toate taberele, îşi susţin „pledoariile”. Odată fixată ţinta – indiferent care va fi fiind aceasta -, loviturile trebuie să fie neapărat mortale: nu există nuanţe, de îndoială, aceea pe care atenianul Socrate ne-a oferit-o drept busolă într-o istorie pe care poate nici n-o bănuia atât de parşivă, niciun semn, cât de mărunt, că, totuşi, intoleranţa axiomatică are în ea ceva morbid.