Prof. univ. Dr. ION TURCULEANU
Vicepreşedinte al Uniunii Barourilor din România
Dreptul Uniunii Europene este un sistem de reguli care funcţionează în statele membre ale Uniunii Europene. De la înfiinţarea Comunităţii de Cărbune şi Oţel după al doilea război mondial, UE s-a dezvoltat pentru a realiza pacea şi justiţia socială pentru poporul său şi pentru comunitatea globală[1]. UE are instituţii politice, politici sociale şi economice, care depăşesc statele naţionale în scopul cooperării şi dezvoltării umane[2]. Potrivit Curţii de Justiţie, UE reprezintă “o nouă ordine juridică a dreptului internaţional”[3]. Bazele juridice ale UE sunt Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, aprobate în unanimitate de guvernele a 28 de state membre. Membrii noi se pot alătura, dacă aceştia sunt de acord să respecte regulile organizaţiei şi membrii vechi pot pleca conform “propriilor cerinţe constituţionale”[4]. Oamenii au dreptul să participe prin intermediul Parlamentului şi al guvernelor lor naţionale în elaborarea legislaţiei pe care UE o face. Comisia are iniţiativă în materie de legislaţie, Consiliul Uniunii Europene reprezintă guverne ale statelor membre, Parlamentul este ales de cetăţenii europeni, iar Curtea de Justiţie este menită să susţină statul de drept şi drepturile omului[5]. După cum a statuat Curtea de Justiţie, UE este “nu numai o uniune economică”, ci este menită să “asigure progresul social şi să caute îmbunătăţirea constantă a condiţiilor de viaţă şi de muncă ale popoarelor lor”[6].
Ideile democratice de integrare pentru naţiunile internaţionale şi europene sunt la fel de vechi ca şi statul naţional modern[7].
După războaiele napoleoniene şi revoluţiile din 1848 din secolul al XIX-lea, Victor Hugo la Congresul Internaţional pentru Pace din 1849 a imaginat o zi în care ar exista o intalnire “faţă în faţă” a Statelor Unite ale Americii şi a Statelor Unite ale Europei, intinzandu-se peste mări spre a-si da mana”[8]. Primul război mondial a devastat societatea şi economia Europei, iar Tratatul de la Versailles nu a reuşit să instituie un sistem internaţional funcţional în cadrul Ligii Naţiunilor, nici o integrare europeană şi a impus condiţii de pedeapsă pentru repararea plăţilor pentru ţările care au pierdut[9]. După un alt colaps economic şi creşterea fascismului a condus la un al doilea război mondial, societatea civilă europeană a fost hotărâtă să creeze o uniune durabilă care să garanteze pacea mondială prin integrarea economică, socială şi politică.
Tratatul de la Roma din 1957, semnat în Musei Capitolini, a fost primul tratat internaţional care prevedea integrarea socială, economică şi politică, în domenii limitate, pentru statele-naţiune.
Să “salveze generaţiile următoare de flagelul războiului, care de două ori … a adus tristete inimaginabila omenirii”[10], Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite a fost adoptată în 1945, iar conferinţa de la Bretton Woods a creat un nou sistem de servicii bancare, financiare şi comerciale mondiale integrate. De asemenea, Consiliul Europei, format prin Tratatul de la Londra din 1949, a adoptat o Convenţie europeană pentru drepturile omului, supravegheată de o nouă instanţă transnaţională la Strasbourg în 1950. Deja în 1946 Winston Churchill, care fusese recent învins ca prim-ministru britanic în 1945, a cerut “Statele Unite ale Europei”, deşi acest lucru nu a însemnat că Marea Britanie şi-ar îndepărta legăturile cu Commonwealth-ul. În 1950, ministrul francez de externe Robert Schuman a propus ca, începând cu integrarea producţiei de cărbune şi oţel francez şi german, să existe “o organizaţie deschisă participării celorlalte ţări ale Europei”, în care “solidaritatea în producţie” ar face războiul, “nu doar de neimaginat, ci de material imposibil”[11]. Tratatul de la Paris din 1951 a creat prima Comunitate Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, semnată de Franţa, Germania de Vest, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia, cu preşedintele său Jean Monnet. Teoria sa a fost pur şi simplu că războiul ar fi imposibil de costisitor dacă proprietatea şi producţia economiei fiecărei ţări au fost amestecate împreună.
Ideea unui cosmopolit, a unei cetăţenii a lumii este foarte veche. Ea datează din Antichitate şi Stoicism, iniţiind probabil in diogeneza cinica ce a răspuns la întrebarea despre originea sa: “Sunt cosmopolit, cetăţean al lumii!”[12]. Umanismul stoicilor nu priveşte numai pe cetăţenii romani, ci şi pe sclavi şi barbari ca fiinţe umane. A influenţat în mod semnificativ ius gentiumul romanilor [13]. Acesta din urmă era mai vast decât legea pur interstatală a modernilor. Vechiul ius gentium a recunoscut personalitatea juridică nu numai statelor, ci şi persoanelor fizice, romani şi peregrini (străini, barbari). În plus, legea poporului antichităţii a inclus principii generale ale dreptului privat, oferind romanilor şi peregrinilor posibilitatea de a stabili relaţii contractuale. Astfel, aceasta a garantat o certitudine juridică minimă pentru comerţul internaţional[14].
Într-adevăr, ius gentium, acest vechi drept cosmopolit, nu avea o fundaţie etică care provine din stoicism, care avea o influenţă foarte mare în straturile sociale dominante ale Imperiului Roman, dar şi motivaţii concrete, de tip “bastion” economic.
Stoicismul clasic a fost, mai presus de toate, etic şi moral. Cosmopolitismul său a fost doar marginal politic, adică orientat spre înfiinţarea unei Orase Politice Mondiale şi a unei cetăţenii universale.
Când cineva traduce în limba kantiană câmpul interguvernamental de apreciere a Uniunii Europene, cei mai sceptici dintre oamenii de ştiinţă politică ar numi Uniunea probabil o alianţă permanentă între statele suverane şi republicane, dorind să păstreze pacea între ei, intimp ce Kant o propune în al doilea articol final al Proiectului de Perpetuă Pace. Prin urmare, este posibilă o comparaţie empirică între postulatele formulate de Immanuel Kant şi realitatea Uniunii Europene astăzi pe această bază.
Uniunea şi Comunitatea Europeană sunt o asociaţie de state în continuă creştere. Dinamica este orizontală, determinată de extinderea la noi membri. Este, de asemenea, verticală, în continuarea aprofundării interconectării juridice interstatale. Această aprofundare se desfăşoară la două niveluri. În primul rând, statele îşi intensifică colaborarea la nivelul Uniunii în cadrul unei colaborări interguvernamentale, care implică politici din ce în ce mai legate de politică înaltă, cum ar fi cooperarea poliţienească şi judiciară, securitatea internă şi, în final, politica externă şi de securitate comună. În al doilea rând, aprofundarea se realizează în principal prin comunizarea domeniilor de politică guvernate anterior la nivel interguvernamental al Uniunii, care se leagă la nivelul supranaţional al Comunităţii Europene.
În cele din urmă, Uniunea Europeană este o structură a vaselor comunicante. Este ca şi Fântâna din Trevi cu bazinele suprapuse. Proiectele politice ale Consiliului European izvorăsc ca apa de la jet catre varf. Acestea cad în primul bazin al Uniunii şi provin din acest cel mai mic container, reglementat de dreptul internaţional, la recipientul mult mai mare de la baza care este comunitară, supranaţională şi densă în normalizarea juridică şi accesibilă cetăţenilor. Quermonne vorbeşte despre un sistem politic european[15].
Conform curentelor doctrinare supranationaliste şi federaliste, Comunitatea Europeană excelează în conceptul de organizare internaţională clasică. Pentru prima, Comunitatea este o nouă ordine publică sui generis, iar pentru aceasta din urmă este chiar o federaţie europeană în proces. După cum scrie Gerkrath, există diferite elemente materiale şi formale care fac posibilă afirmarea că CE este o nouă autoritate publică autonomă independentă de statele membre şi că aceasta depăşeşte în funcţie de importanţă şi competenţă criteriile obişnuite ale unei organizaţii internaţionale.
Din punct de vedere material, Comunitatea Europeană a fost dată, începând de la Tratatul de la Roma, cu diferitele sale revizuiri într-un mod tot mai în creştere, în domenii politice de competenţă sau în comun cu statele membre. Aceste domenii cuprind în prezent aproape întreaga viaţă economică şi cea mai mare parte a politicilor sociale europene. Părinţii fondatori ai integrării europene s-au bazat pe o interpenetare socio-economică bazată pe solidaritatea faptelor transnaţionale între persoane fizice şi juridice şi pe armonizarea legislativă între statele membre.
Legislaţia comunitară limitează în mod direct şi puternic puterea constituţională, legislativă, executivă şi judiciară a statelor membre ale CE. Acesta conţine celebrul element al supranaţionalităţii pe care Bogdandy l-a definit în două moduri: în primul rând, primatul şi aplicabilitatea imediată a dreptului comunitar în legislaţia naţională; in al doilea rând, aplicarea regulii de majoritate în procesul comunitar de luare a deciziilor.
Uniunea Europeană face constant titluri la nivel politic, economic, financiar şi juridic. Cu toate acestea, dacă această organizaţie internaţională singulară pare să se întoarcă în întregime spre viitorul ei, ea nu poate pierde din vedere patrimoniul său juridic şi filozofic care a fost atât de benefic pentru istoria sa.
Drepturile omului fac parte din această moştenire şi, prin urmare, este necesar să se respecte influenţa lor asupra acestei construcţii originale în dreptul internaţional, pentru a arăta că acestea sunt, în opinia noastră, în centrul acestei construcţii, aşa cum este ilustrat de Jean-Paul Costat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului: “Drepturile omului nu sunt o idee nouă în Europa”, a spus Saint-Just despre fericire. Şi, din fericire, nu sunt o idee pierdută. “
În timp ce influenţa drepturilor omului este evidentă, acum este necesar să examinăm eficacitatea acestor drepturi pentru a demonstra interesul legal al acestor drepturi. Acesta este unul dintre aspectele cele mai originale ale Uniunii Europene, ceea ce o diferenţiază de alte organizaţii internaţionale, cum ar fi, de exemplu, Organizaţia Naţiunilor Unite.
Originalitatea influenţei drepturilor omului asupra sistemului juridic al Uniunii Europene este dublă: aceste drepturi pot fi invocate direct de către persoane fizice, iar instanţele naţionale înalte sunt de acord să joace jocul convenţionalităţii.
[1] See TEU art 3(1) ‘The Union’s aim is to promote peace, its values and the well-being of its peoples.’ (3) ‘… and shall promote social justice and protection…’
[2] See TEU arts 3(3) ‘It shall work for the sustainable development of Europe based on balanced economic growth and price stability, a highly competitive social market economy, aiming at full employment and social progress, and a high level of protection and improvement of the quality of the environment’. Art 4(3) ‘Pursuant to the principle of sincere cooperation, the Union and the Member States shall, in full mutual respect, assist each other in carrying out tasks which flow from the Treaties’.
[3] Van Gend en Loos v Nederlandse Administratie der Belastingen (1963) Case 26/62
[4] TEU art 50. On the most sophisticated discussion of constitutional law and human rights principles for secession, see Reference Re Secession of Quebec [1998] 2 SCR 217, particularly [67] “The consent of the governed is a value that is basic to our understanding of a free and democratic society. Yet democracy in any real sense of the word cannot exist without the rule of law”. And [149] “Democracy, however, means more than simple majority rule”.
[5] See TEU arts 13–19
[6] Defrenne v Sabena (1976) Case 43/75
[7] See generally P Craig and G de Búrca, The Evolution of EU Law (2011) and P Craig, ‘The Development of the EU’ in C Barnard and S Peers (eds), European Union Law (2014) ch 2
[8] V Hugo, Opening Address to the Peace Congress (21 August 1849). Afterwards, Giuseppe Garibaldi and John Stuart Mill joined Victor Hugo at the Congress of the League of Peace and Freedom in Geneva 1867.
[9] See JM Keynes, The Economic Consequences of the Peace (1919)
[10] See the UN Charter 1945 Preamble
[11] R Schuman, Speech to the French National Assembly (9 May 1950)
[12] A propos de l’influence du stoïcisme sur Immanuel Kant voir: Martha C. NUSSBAUM, “Kant und stoisches Weltbürgertum”, in: Friedendurch Recht –Kants Friedensidee und das Problem einer neuen Weltordnung,Matthias Lutz-Bachmann & James Bohmann (édit.), Frankfurt a. M., Suhrkamp, 1996, p. 45-75, surtout p. 48-49
[13] Hans Joachim STOERIG, Kleine Weltgeschichte der Philosophie, Frankfurta. M., Fischer Taschenbuch Verlag, 1999, p. 219
[14] Wolfgang KUNKEL, Römische Rechtsgeschichte, Köln/Graz, Böhlau Verlag, 1964, p. 73-81, surtout p. 73-75.
[15] Jean-Louis QUERMONNE, Le système politique européen, Paris, Montchrestien, 1993, p. 159.
