Itinerarii olteneşti, după 24 de ani, pentru o franţuzoaică!

0
420

Timp de patru ani, între 1983 şi 1987, doamna Danielle Schneider, din Mulhouse, regiunea Alsacia, Departamentul Hout Rein, a lucrat la Oltcit, în cadrul grupului de peste o sută de specialişti francezi. A fost chiar şefa Direcţiei de Resurse Umane pentru partea franceză, aşa că revederea municipiului, dar şi a altor zone din vecinătatea imediată i-a surâs cu adevărat, considerând-o o provocare turistică. Doamna Danielle Schneider este o franţuzoaică tipică, pe care vârsta nu o trădează, predispusă la amintiri agreabile, observaţii sagace, cunoscătoare a ceea ce a însemnat Olticit-ul în planul relaţiilor româno-franceze, dominate şi acum de plăcute impresii, în privinţa amabilităţii româneşti, percepută în vremuri deloc avantajoase. Fiindcă anii 1983-1987 chiar au accentuat o degradare a nivelului de trai al românilor, amintirea magazinelor agro-alimentare lipsite de orice aprovizionare şi a pieţelor dezolante rămân neştearsă. Volubilă, deschisă, discret curioasă, doamna Danielle Schneider, care ne-a vizitat, ieri, redacţia Cuvântul Libertăţii, poate face comparaţii, şi chiar le face, arătându-se sedusă de centrul Craiovei, multitudinea de construcţii noi în cele mai interesante stiluri arhitectonice, circulaţia aglomerată pe toate arterele, calitatea serviciilor în restaurante şi terase şi, evident, noua fizionomie a municipiului. După ce a vizitat Clisura Dunării, Drobeta-Turnu Severin, Mraconia, dar şi alte remontante zone turistice ale Olteniei, doamna Danielle Schneider chiar este convinsă că avem o ţară frumoasă, rămânând nedumerită de absenţa din peisaj a firmelor franceze, inclusiv a magazinelor şi a restaurantelor cu specific.

De ce Parisul nu mai este capitala României?

O depănare a unor amintiri de acum 24 de ani se dovedeşte uneori tonică, mai ales când aparţine unei franţuzoaice care a cunoscut amabilitatea românească, francofonia şi respectul nostru faţă de Franţa. Şi pe care dificultăţile vieţii, descurajarea nu au putut să-i învingă. Paradoxal, din suita de momente descrise, doamna Danielle Schneider ne-a reţinut atenţia cu o afirmaţie, insolită: nici unul dintre francezii care au lucrat la Oltcit, întâlniţi ulterior de domnia sa, nu au regretat că au fost la Craiova. Cunoscătoare a binefacerilor pe care „Oraşul Luminilor” le-a răspândit de-a lungul timpului peste sufletul românesc, dar şi a tonicei prezenţe intelectuale româneşti în Franţa, doamna Danielle Schneider ne-a transmis, deloc ostentativ, ceea ce crede acum lumea franceză despre români. Şi, din păcate… nu e deloc de bine. Revăzând străzi şi locuri ale Craiovei, după mai bine de două decenii, o franţuzoaică din Mulhouse şi-a reamintit nu doar că era mult mai tânără, dar şi că a muncit într-o fabrică de autoturisme alături de specialişti români şi francezi, şi unii şi alţii de excelentă calitate profesională. Din punctul ei de vedere, românii îi rămân la suflet, deşi – înţelegem noi – asta nu este suficient pentru redresarea unor stări de lucruri care sunt aşa cum sunt, chiar dacă o trupă de teatru amator din oraşul său a jucat, o stagiune întreagă, „La Leçon”, de Eugen Ionesco.