Un prieten adevărat, altă dată, acum invizibil sau… negativ!

1
277

Cartea lui Dan Tomozei, expert al secţiei de Limba Română din cadrul Radio China International (China Media Group) intitulată „Un prieten adevărat, China” (ed. Prestige, 2024), este mai mult decât seducătoare la lectură. Jurnalist cu experienţă, cultivat, bun cunoscător al realităţilor din China de azi şi al relaţiilor diplomatice, de-a lungul timpului, dintre România şi China, la împlinirea a 75 de ani de la stabilirea lor, Dan Tomozei, prin acustica sonoră a judecăţilor sale, ne oferă raţionamente distilate, greu de armonizat cu acţiunile Bucureştiului. Cartea are o prefaţă rezonabilă, semnată de jurnalistul Ion Cristoiu şi un „cuvânt înainte”, care aparţine ambasadorului de carieră Viorel Isticioaia-Budura, cu misiuni în China şi Coreea de Sud, apoi în Japonia, din partea UE. Mă încearcă gândul că potrivit, în preambulul cărţii, ar fi fost şi un articol al ziaristului de ieri, cu bună ţinută, în comentariile sale la Deutsche Welle, dar şi numeroase publicaţii româneşti, Emil Hurezeanu, în prezent ambasadorul României la Viena, după un stagiu de ambasador la Berlin, regăsit în cartea sa „Pe trecerea timpului” (ed. Curtea Veche Publishing) dacă interesează sau a interesat vreodată analiza unui jurnalist, când e vorba de cutare fapt, secvenţă, episod, depăşite sau înghiţite de timp. Unul din articolele sale „China noastră”, relecturat în grila actuală, poate deruta. Fiindcă la data redactării lui, Emil Hurezeanu ne reamintea, între altele, cum în 1977 România a primit, după cutremur, cel mai substanţial ajutor internaţional nerambursabil, din partea Beijingului, iar 20 de ani mai târziu, în 1997, când Bancorex –ronţăit la temelie de atleţii financiari cunoscuţi- ameninţa intrarea în colaps, China comunistă a oferit României capitaliste un depozit bancar, ce a contribuit decisiv la evitarea falimentului tinerei şi fragilei noastre democraţii. Autorul, repet, Emil Hurezeanu, mai aminteşte cum în perioada comunistă percepţia mâinii protectoare a Chinei, deasupra noastră, aluzie la gesticulaţia fermă a Beijingului în 1968, ne-a permis mai buna împăcare cu istoria, în raportul cu Moscova. Mai trebuie amintit faptul că, în urma inundaţiilor catastrofale din 1970, din România, China a acordat Bucureştiului un ajutor consistent umanitar şi material. În acelaşi an, în baza acordurilor bilaterale, China acorda României credite fără dobândă, pe termen lung. Până în 1974 România şi China semnaseră 100 de acorduri de cooperare şi fusese inaugurată linia aeriană dintre Bucureşti şi Beijing, suspendată în 2003. Lumea s-a schimbat însă, ceea ce nu presupunea sine qua non şi uitarea unei prietenii trainice, cu simbolistica ei specială. Dar, observăm, se schimbă… şi istoria. Vizita recentă a preşedintelui Xi Jinping în Franţa, Serbia şi Ungaria, ne-a readus în atenţie fracturile care blochează relaţia de prietenie cu China. Parisul, pe mandatul lui Emmanuel Macron, rămâne principalul partener de dialog al Beijingului, chiar dacă Olanda şi Germania continuă să rămână lideri în schimburile comerciale cu China. Franţa şi China derulează parteneriate pe multiple planuri: economic, cultural, cercetare, medicină, sport. Bucureştiul a ajuns, din vari motive, una din ţările europene evitate, cu discreţie, de China. Potrivit datelor Eurostat, aferente anului 2023, România ocupă locul 16 în rândul ţărilor UE cu importuri din China de 6,75 miliarde euro şi locul 17, după nivelul exporturilor în China, cu 850 mil. euro. De la un statut de invidiat altă dată, cu precădere în planul relaţiilor economice. În noiembrie 2013, premierul chinez Li Keqiang aflat la Bucureşti, în cadrul Forumului oamenilor de afaceri „China-Europa Centrală şi de Est (16+1)” sublinia potenţialul de dezvoltare a relaţiilor comerciale şi investiţiilor dintre China şi ţările din regiune. 2024 marchează împlinirea a 10 ani de la vizita oficială în China a unui premier în funcţie la Bucureşti (august-septembrie 2014, Victor Ponta) şi 16 ani de la ultima vizită a unui preşedinte (Traian Băsescu, august 2008). România şi China s-au angajat la 13 aprilie 2019 să continue de o manieră pragmatică, deschisă şi eficientă, dialogul politic, proiectele de cooperare şi contactele inter-umane în domeniile consacrate, aceasta fiind unul din principalele concluzii ale întâlnirii Vioricăi Dăncilă şi Li Keqiang, în marja summit-ului şefilor de guvern ai formatului de cooperare China-Europa Centrală şi de Est (16+1) organizat la Dubrovnic, în Croaţia. S-au întâmplat ulterior multe gesturi neinspirate, sau discutabile, încât la 20 ianuarie 2021 premierul Florin Cîţu, în cadrul unui interviu dat Europa FM, declara că guvernul de la Bucureşti „păstrează distanţă faţă de China” pentru că aceasta este „filozofia noastră”. Cine îşi mai aminteşte azi de Florin Cîţu? La finalul lunii noiembrie 2022, PNL şi PSD propuneau evacuarea din România a Institutelor Confucius, iniţiatorul legii fiind deputatul Pavel Popescu (PNL), care considera că institutele respective sunt o vulnerabilitate la adresa securităţii ţării, pentru că „sunt finanţate de Partidul Comunist Chinez, prin ministerul Educaţiei din această ţară”. Nu mai trebuie continuat, nu orice nerozie se comentează, dar trebuie reamintit doar finalul articolului, pe care îl pomeneam al lui Emil Hurezeanu care recomanda… ceva „recunoştinţă suplimentară” pentru Beijing din partea Bucureştiului. Din păcate Bucureştiul n-a pierdut un prieten trainic, cât şi-a pus în joc credibilitatea. Pentru a înţelege ce a însemnat România în relaţiile cu Republica Populară Chineză, Dan Tomozei aminteşte în cartea sa menţionată câteva aspecte esenţiale: de la preşedintele Mao Zedong, la preşedintele Hu Jintao, toţi liderii chinezi au cunoscut limba română sau au învăţat-o la nivelul unui dialog minimal. Era o formulă prin care chinezii îşi manifestau simpatia perenă, şi sinceră. Graţie acestui sentiment fostul preşedinte Jian Zemin decisese să includă limba română între cele mai apreciate limbi de circulaţie internaţională utilizată în China, alături de engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă, rusă, japoneză şi arabă.

1 COMENTARIU

  1. Citind editorialul dvs. domnule Canțăr mi-a venit ăn minte ideea că noi,românii, suntem bolnavi de…uitare!
    Și, marele marin Sorescu mi-a venit în minte așa ,ca o vedenie, și mi-a amintit de ,,Boala” sa. Am căutat în mica mea bibliotecă românescă (cărți aduse din cele 3 vizite pe care le-am facut în România în ultimii 25 de ani) și am găsit remediul magului Sorescu care mă vindecă de orice! Am căutat ,,Boala” sa :
    ,,Doctore, simt ceva mortal
    Aici, în regiunea ființei mele
    Mă dor toate organele,
    Ziua mă doare soarele
    Iar noaptea luna și stelele.

    Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
    Pe care până atunci nici nu-l observasem
    Și mă trezesc în fiecare dimineață
    Cu o senzație de iarnă.

    Degeaba am luat tot felul de medicamente
    Am urât și am iubit, am învățat să citesc
    Și chiar am citit niște cărți
    Am vorbit cu oamenii și m-am gândit,
    Am fost bun și-am fost frumos…

    Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore
    Și-am cheltuit pe ele o groază de ani.
    Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
    Într-o zi
    Câd m-am născut.”

    Suntem o nație bolnavă, domnule Canțăr !
    Plâng!

Comments are closed.