Una din legile scrisului, cred că Geo Bogza spunea asta, într-una din minunatele sale tablete, unele adunate în volumul „Paznic de far”, ar fi ca după ce ai scris despre ceva, să nu mai scri a doua oară, şi cu atât mai mult… a treia oară. Dar ce ne facem cu marea bogăţie a Doljului, de când ne ştim, cu grâul? Care în urmă cu aproape două luni, la vremea echinocţiului, atât de mult întristase, la cât de anemic arăta, şi acum va sparge inimile de bucurie, după ploile căzute, încât nici în cele mai optimiste vise nu s-ar fi putut remonta mai bine. Răzbătuse deja în spaţiul public îngrijorarea, ca exportul de cereale să fie sistat, întrucât rezerva de stat, dar şi cea încă existentă în marile silozuri ale producătorilor consacraţi, n-ar asigura necesarul de consum al populaţiei, şi asta în plină criză economică, până la noua recoltă, estimată a fi îndoită de o secetă amuţitoare ce se prefigura. Se vorbea de o secetă apăsată în toată Câmpia Română, dar şi în alte zone ale ţării –de altfel se anunţă un an agricol calic-, augmentând o spaimă, o tristeţe, dar şi o deşertăciune cu care deja coabitam pe fondul pandemiei nemiloase, ce ne dusese în stare de depresie. Nu doar câmpia Doljului avea nevoie de o imensă terapie, ci şi oamenii ei. Şi nu numai. Vremea dăduse dovadă de prea multe toane: iarnă fără zăpadă, debut de primăvară fără precipitaţii. În ziua în care cerul s-a slobozit –joia trecută-, Mihai Anghel, patronul Cerealcom Segarcea, s-a lăsat –povesteşte- mângâiat de stropii bineveniţi şi binecuvântaţi, cât a rezistat, inspectând nesfârşirea foşnitoare a lanurilor de grâu. N-a fost cu siguranţă singurul mare producător de grâne de pe întinderea Doljului, care a făcut asta, dar el măsurase lucid lucrurile, nu i-a fost frică, a spus-o şi ministrului de resort, premierului, încredinţat şi de meteorologi, dar şi de simfonia… destinului, că lucrurile se vor aşeza avantajos. 17 rachete anti-grindină s-au tras de la staţia Drănic şi tot cam atâtea de la staţia Calopăr pentru spargerea unor nori periculoşi de grindină. Spaimele, în cele din urmă, s-au stins şi bineînţeles surmontat. Pentru o vreme. Verdele crud pe care îl proclamă acum grâul –intens, colocotitor, năvalnic-, e un strigăt de victorie. Spicul va trage spre greu în zilele ce vor veni. Şi verdele de acum, spre sfârşitul lunii iunie se va preface într-o mare de aur, -orzul e deja în pârg- clipă inefabilă, care scapă an de an, aşa cum scapă şi clipa în care întunericul nopţii se schimbă în lumină. Are Doljul multe locuri pline de har, în care mintea şi sufletul se leapădă de orice deşertăciune, dar mai mult decât oricare dintre ele, lanurile de grâu ale Cerealcom, întinse pe vreo 8.000 de hectare, alte 2.000 de hectare fiind ocupate cu orz, sunt un ulcior de apă vie, unul din cele mai sfinte chipuri ale firii. Ascultându-l narând pe Mihai Anghel, rareori dispus la confesiuni, într-unul din birourile somptuosului sediu al firmei, cu geometria sa ispititoare, aveai sentimentul că salută calma şi frumoasa lună mai, de pe cea mai înaltă platformă a credinţei sale, în sprijinul divin. A făcut acte caritabile consistente, dar trece peste ele nefiresc de lejer. Şi nu face un exerciţiu de modestie. Are 800 de angajaţi, între care 30 de mecanizatori sârbi şi un irlandez, care toţi exprimă o calitate a muncii, fără nici un rabat de la exigenţa impusă. A pus Segarcea pe harta noii civilizaţii a câmpiei, potenţându-i şi pe alţii, fără cea mai vagă umbră a invidiei sau vanităţii, fiindcă grâul nu este doar o plantă cerealieră, ci este parte din sufletul şi conştiinţa noastră. Un fiu al Doljului, ca atâţia alţii, merită onorat cu ceea ce i se cuvine. De-a lungul a 18 ani, de când fiinţează Cerealcomul, investiţie autohtonă,-tricolorul flutură pe un catarg de 65 de metri înălţime- aici s-a plămădit un cult al grâului, care înseamnă pâine, laudă a firii, a divinităţii, rugăciune. Securitate alimentară. Şi atâtea altele. Reface perdelele de protecţie şi o face în cunoştinţă de cauză. Un siloz cu o capacitate de 60.000 de tone, cu 12 celule, fiecare cu o capacitate de stocare de 5.000 de tone, s-a adăugat în anii din urmă unor capacităţi de stocare de 300.000 de tone, cu conexiuni la calea ferată, legitimează o vocaţie a Doljului de autentic bazin cerealier al ţării. Şi descrierea ar putea continua cu multe argumente convingătoare, fiindcă suntem departe de a spune totul, despre un om al Doljului contemporan, care irigă cu încredere şi optimism viaţa unui orăşel cum e Segarcea, decuplat de la industriile de odinioară, dar înnobilat de o nouă vocaţie. O paranteză: France Agricole anunţă o lejeră creştere a preţului pentru noua recoltă de grâu, din cauza scăzutului aport hidric în multe regiuni ale Europei, îndeosebi în ţările de la Marea Neagră (Azerbaidjan, Armenia) şi mari incertitudini planează în privinţa randamentelor, inclusiv la nivelul ţărilor UE cu potenţial cerealier. Şi Rusia, dar şi Ucraina, nu repetă performanţele anilor precedenţi. E un an agricol cu probleme, încât un raport al guvernului SUA, publicat marţi, prevede o reducere a exporturilor de grâu pentru perioada următoare. Asta ca să ştim… pe ce cai stăm.
