Lăudabil, totuşi, demersul Senatului Universităţii din Craiova, la propunerea Facultăţii de Litere, de a acorda titlul de Doctor Honoris Causa dascălului universitar, criticului şi istoricului literar Eugen Negrici, profesor emerit, declarat de Universitatea din Bucureşti. Festivitatea în sine a avut ceva intim, dacă nu nostalgic, nu chiar villonian, din perspectiva istoriei recente a Universităţii, în general, şi a Facultăţii de Litere în special, cum menţiona însuşi prorectorul Nicolae Panea, în alocuţiunea sa. Spirit aristocratic, fiindcă aşa îl definea Alex Ştefănescu, deşi îl menţionează doar en-passant, în a sa „Istorie a literaturii române contemporane 1941-2000”, Eugen Negrici se bucură însă de aprecierea generoasă a altor critici, precum Nicolae Manolescu sau Marian Popa, acesta din urmă relevându-i solida pregătire filologică, bogatele lecturi beletristice, subtilitatea tehnică a aparatului critic şi istoriografic, dexteritatea mânuirii precise a unui limbaj modern, concentrat şi sugestiv. Alocuţiunile, câte au fost, prilejuite de decernarea titlului Doctor Honoris Causa, s-au dovedit calde, circumscrise premeditat unei consideraţii deloc de circumstanţă, faţă de un universitar sobru, cu aport covârşitor în devenirea actualei Facultăţi de Litere, a ceea ce se dorea. Există, din punctul nostru de vedere, un moment „bornă”: venirea la conducerea facultăţii a dr. doc. Alexandru Piru, „G. Călinescu al doilea”, cum a fost botezat, pentru admiraţia intratabilă şi perenă faţă de marele critic, care îl descoperise şi îl cooptase în echipa sa de colaboratori încă din 1941, căruia i se va încredinţa şi conducerea revistei „Ramuri” (1969-1974). Se producea instant o metamorfoză teribilă, în mediul academic al Băniei, se deschideau larg ferestrele, pentru un aer proaspăt, tot mai puţin poluat, deşi vegheat – de religia politică a momentului. Eugen Negrici „Pucu”, cu carisma sa interesantă, pedant, cu morgă discretă, nu avea inhibări, în şuete prelungite, la cafeneaua Agop, despre tot ce vrei, cu studenţii şi mai ales studentele. Nu am intenţia să enunţ titlurile cărţilor lui Eugen Negrici, deşi vocaţia teoretică din „Expresivitate involuntară”, având continuitate în „Iluziile literaturii române”, considerată cartea cea mai ambiţioasă a sa prin exagerările polemice, şi nici să stărui asupra hobby-ului incurabil – vânătoarea, „boală grea şi pentru cei cu adevărat apucaţi, nu ferită de primejdii” –, cum povesteşte undeva, în jurnalul său, „Sesiunea de toamnă” (Ed. Cartea Românească, 2015). Îl definea însă sictirul aristocratic, despre care spunea că nu ne-ar strica o cură anuală, şi, vâlcean fiind, nu proba nici mare dragoste pentru Craiova, dimpotrivă, considerând că „industrializându-se, s-a ţărănit”. Accesul la umorul de bună calitate îl avea limitat. A face din el „singurul cireş înflorit” dintr-o livadă frumoasă este, poate, nedrept. Fără a ne erija în paznicii severi ai decenţei intelectuale, opinăm totuşi că evenimentul festiv al acordării maximei recunoştinţe academice fostului profesor universitar Eugen Negrici, pentru cum a slujit Facultatea de Litere din Craiova, inclusiv ca decan, a fost un prilej ideal – ratat, din păcate – de a evoca şi numele unor colegi ai domniei sale, de indubitabilă croială academică, precum Sina Dănciulescu, Cornelia Cîrstea, Ion Zamfirescu, Marin Beşteliu, Titus Bălaşa, Ela Livescu, Gabriela Maria Pintea, „o garnitură de aur” (cerem scuze celor al căror nume ne scapă), sub îndrumarea lui Alexandru Piru, care a dat Filologiei din Craiova anvergură, distincţie, renume, făcând-o competitivă între facultăţile de profil din ţară.
