Mânie versus trufie: insolita condiţie a unui scrutin

0
55

 Cu câteva excepţii, previzibile şi, deci, nesemnificative în sine, campania pentru PE care s-a încheiat oficial noaptea trecută s-a dovedit paradoxal de calmă: n-au lipsit, ce-i drept, nici tensiuni şi derapări de limbaj, nici tonurile acuzatoare scoase din ecuaţia unei confruntări civilizate (un lider italian populist anunţa procese post-electorale pe reţele de socializare împotriva politicienilor, funcţionarilor de stat şi chiar a jurnaliştilor) În general însă, dezbaterile au sfârşit sub miza impusă de condiţia precară a Uniunii ajunse într-un derapaj funcţional acuzat şi egal recuzabil.

Efectele crizei, căreia dimensiunea economică i-a fost doar reperul major şi direct resimţit de către europeanul de rând, au indus, în rândul marii mase de cetăţeni, un puternic sentiment de mânie care, pe fondul ruinării speranţei de mai bine, a potenţat fluxul unei disperări, de data aceasta exhibate, deschise şi, pe alocuri, agresive. Şi nu mai e doar o presupunere că vom avea, în plenul viitorului PE, o puternică falangă anti-europenistă: o condiţie cu totul insolită despre care am mai scris în această rubrică, dar al cărei rol şi comportament mi se pare totuşi dificil de decriptat. Întâi, fiindcă ne aflăm nu într-un paradox oarecare, ci în plină criză a unei antinomii exorbitante: retribuit regeşte, beneficiar al unui set de privilegii demne de un statut seniorial, obligat însă, măcar de coerciţiile declaraţiilor programatice, să negi organismul însuşi, cu riscul logicii elementare de a-ţi negsa propria condiţie, cu alte cuvinte, spre a fi mai vulgari, jobul însuşi. Şi nu-i vorba în acest caz de acele forţe şi emisari ai lor convinşi şi mobilizaţi pentru schimbări structurale ale UE, la toate palierele ei funcţionale. Ori, mai precis, nefuncţionale. E vorba de adversarii făţişi, cu ori fără elanuri ideologice extremiste, motivaţi de un bazin electoral acaparat de mânie şi de disperare căruia sunt obligaţi să le ofere nu doar răspunsuri retorice, ci acte palpabile, politice şi chiar juridice, caz în care Parlamentul în esenţa sa va deveni un câmp de bătălie.

Mânia, nu încape îndoială, îşi are o legitimitate mai mult decât plauzibilă: este reală, definind o stare de alertă peste cota de suportabilitate a unei deteriorări continue a nivelului de trai. Însă, ca în orice ecuaţie, mânia îşi identifică corelativul opoziţional, în trufia politicii: Şi a politicienilor, luaţi individual ori partinic. Pe deasupra, statutul – dacă nu cumva chiar semantica –  democraţiei este pus în discuţie. Şi sunt semne că nici butada celebră a lui Churchill nu mai ajunge spre a salva ceea ce a ajuns ori ceea ce a mai rămas din ea, după ruinările masive de semnificaţie în nechibzuitele ei aplicări în praxisul social.

Circulă, la noi, de câteva săptămâni o invitaţie la boicotul votului de mâine. Argumentele, oricât se chinuiesc câţiva elitişti să le conteste, nu sunt atât de neraţionale pe cât par. Sunt, din păcate, inutile, ca să nu spun contraproductive. Şi nu fiindcă ar fi, cum spun unii-alţii, antidemocratice, ci fiindcă, în ciuda unui resort real, finalitatea va fi nulă: mesajul implicit adresat clasei politice să se schimbe – radical, cum cer boicotişii şi cum de fapt ar fi şi necesar – nu va opera într-un context precum cel actual. Chemarea, voit mobilizatoare, „Uniţi Salvăm”, are defectul uriaş de a concura, fără şansă de reuşită, tipologia de slogane ale campaniei oficiale, partinice, fără a se putea sustrage, în mod real,haloului propagandistic. Formula îmi aminteşte, cu un sentiment de surâs trist, de un altul, uitat prin 1996, în care atributul „uniţi” avea să se metamorfozeze rapid în opusul său, definit de o dezbinare ale cărei ponoase le tragem şi astăzi.

Oricât de fals retoric ar suna, prezenţa la vot nu-şi pierde caracterul participativ, chiar şi în limitele unei democraţii discutabile. Fiindcă ceea ce e  şi rămâne discutabil în ea, în democraţie, aparţine zonei praxisului ei. Şi de-acum ştim că nu-i suficientă asumarea ei declarativă, programatică şi cu tertipuri „ideologice” perfid nuanţate, ci de dorinţa, sedimentată în intimitatea politicianului şi a formaţiunii, dotate, apoi, cu cel puţin două seturi criteriologice obligatorii: meritul şi competenţa.

E aceasta o speranţă deşartă? O utopie? Poate, însă a continua să operăm în aluatul lor mi se pare egal cu axioma, creştină şi nu numai, de a nu renunţa niciodată la speranţă.

Cât despre trufia atât de prezentă în spaţiul politic autohton şi, în fond, european, e deja o maladie cu supape aproape endemice. Nu sunt printre cei care s-o includă în topul incurabilelor. Cu atât mai mult cu cât trufaşul sfârşeşte mai totdeauna pe propriile spese. Pe cont propriu. Şi dacă nu la serviciul de urgenţe, la care apelează prea târziu, cu siguranţă în spaţiul unei celule, fie ea de penitenciar, fie încropită într-o derizorie solitudine pe care şi-a pregătit-o, aşijderea, per mano propria.