Aflat la Santiago de Chile, preşedintele României, Klaus Iohannis, a avut, conform uzanţelor, o frumoasă ceremonie de primire, la Palatul La Moneda, oferită de omologul său Gabriel Boric, căruia în cadrul discuţiilor, vizând relaţia dintre Chile şi… UE (!?) i-a reamintit de faptul că ţara noastră a acordat azil politc chilienilor, după lovitura de stat condusă de Augusto Pinochet, în septembrie 1973. La acea dată actualul preşedinte chilian Gabriel Boric (37 ani) nici nu se născuse. La 11 septembrie 1973, la data puciului militar din Chile, liderul de atunci de la Bucureşti se afla în Columbia, într-o vizită de 3 săptămâni pe continentul sud-american şi vizita în Chile, aflată în program, „a căzut”, în ultimul moment, din raţiuni fireşti, cum mărturisea scriitorul Petru Popescu în jurnalul său „Supleantul” (Ed. Curtea Veche, 2009). Unii au numit „roman” cartea respectivă, dar asta are mai puţină importanţă. Toate ţările din blocul răsăritean, cu excepţia României, au rupt, la comanda Moscovei, relaţiile diplomatice cu junta militară de la Santiago de Chile, dar şi ţările nealiniate au făcut acelaşi lucru. România încă făcea o politică externă interesantă, fie că ne place sau nu, şi prin intermediul ambasadei sale din Santiago de Chile au putut părăsi ţara peste 6.000 de chilieni, majoritatea simpatizanţi sau chiar apropiaţi ai lui Salvador Allende. Printre cei ajunşi la Bucureşti, graţie demersurilor ambasadei României, s-au aflat foşti miniştri şi parlamentari din conducerea socialiştilor. Unii dintre chilieni n-au rămas la Bucureşti, dar demersurile diplomatice pentru ieşirea lor din ţară au fost făcute prin tactul lui Ştefan Andrei. Nu puţini chilieni au rămas la Bucureşti, copiii lor au primit burse şi şcolarizare, până în 1990, când a căzut Pinochet şi s-au putut întoarce în ţara lor. Salvador Allende obţinuse preşedinţia prin alegeri libere, fără violenţă şi fără diversiuni. A ameninţat, fiindcă n-a reuşit să-şi materializeze proiectele, cu naţionalizarea unor resurse, îndeosebi minele de cupru (la poalele întregului lanţ muntos al Anzilor se află unele dintre cele mai mari zăcăminte de cupru din lume, dar şi alte metale precum aur, argint, molibden), oricum era considerat la Washington un pericol „prin calea chiliană spre socialism”. Cu Bucureştiul avea o relaţie privilegiată, fiindcă se cunoscuse cu Ştefan Andrei la Havana, la un congres internaţional studenţesc şi apoi în 1972 la un congres al partidului său. Chile, după 5 octombrie 1974, a rămas izolată pe plan internaţional, prin decizia Adunării Generale a ONU. Paradoxal, Bucureştiul n-a îngheţat relaţiile diplomatice cu Chile, fiindcă n-o făcuse nici când SUA atacase în Vietnam, nici când India ajutase Bangladeshul să se rupă de Pakistan. Ştefan Andrei menţiona, în cursul vieţii, că personal Nicolae Ceauşescu a intervenit la Pinochet să le dea drumul la cei care doreau să plece. Numai că RDG, Polonia şi Cehoslovacia, care ruspseseră relaţiile diplomatice, au avut ulterior schimburi economice mult mai consistente decât România. Aşa că fraza, din discursul lui Klaus Iohannis, „în total peste 6.000 de refugiaţi din Chile au tranzitat România, circa 2.000 stabilindu-se în ţara noastră, care a devenit a doua lor casă, liant al relaţiilor româno-chiliene” a fost mai mult decât inspirată. O serie de documente de arhivă, mărturii ale acelei perioade, au fost înmânate preşedintelui chilian. Cât vor conta ele în dezvoltarea relaţiilor de cooperare… cu UE, de parcă Iohannis ar fi fost trimisul Bruxelles-ului, rămâne de văzut. Pe agenda discuţiilor, potrivit informaţiilor care au ajuns în ţară, s-a aflat şi chestiunea războiului din Ucraina, dar şi cea a unor schimburi economice, despre care însă nu s-a aflat mare lucru.
