Prezent la bilanţul Inspectoratului General al Poliţiei Române pe 2011, premierul Mihai Răzvan Ungureanu a spus, între altele, un lucru de luat în seamă şi anume că procesul de reformă, la noi fără sfârşit, nu presupune doar concedieri şi „reeşapări” de organigrame, ci profesionalizare şi introducerea unor standarde de calitate în întreaga activitate. „Nu pot să spun că ori de câte ori vorbim, de la an la an, de o nouă reformă în activitatea Poliţiei Române, încep să cred că ea nu a fost niciodată începută, că fiecare nou conducător, nou şef de departament, are o viziune proprie asupra înţelesului acestui termen şi îşi pierde legătura directă cu problemele reale, evitând să se refere la disfuncţionalităţi sau la problemele reale ale sistemului”. În linii mari, noul premier se apropie de adevăr, beneficiar fiind al unui anumit simţ al oportunităţii. Deşi, în afara unor informări coafate, n-are de unde cunoaşte problemele reale ale poliţiştilor români. Cu nimic mai slab pregătiţi profesional sau deloc sub standardele europene de competenţă în materie, faţă de omologii lor din spaţiul UE. Sigur că toţi miniştrii de resort de până acum au clamat, cu emfază, reforma şi probabil că predecesorul lui Gabriel Berca s-a simţit chiar vexat la declaraţia premierului. Traian Igaş a adus în Capitală, potrivit presei de la Arad, un fond de cadre, fidel politic de a fi plantat în structuri de decizie. Asemenea demersuri nu au fireşte nimic comun cu reforma, dar au cu altceva. Despre care nu trebuia discutat. Pentru Mihai Răzvan Ungureanu diplomaţia şi politica în genere sunt, o spunea un mentor de-al său, nu simple dexterităţi anexe, conjuncturale, ci ingredientele unei vocaţii. Numai că un discurs în faţa poliţiştilor, pentru a fi credibil, are de îndeplinit câteva exigenţe. Doar prin dimensiunea curată gramatical şi sobră nu te poţi salva în faţa acelora pe care doar constrângerile regulamentare, frica de consecinţe, i-a împiedicat să spună deschis ce aveau pe suflet. Adică, mai exact, cu ce se confruntă, cotidian, în exercitarea profesiei, administrându-şi cu greu supravieţuirea, din cauza sporurilor şi salariilor reduse nemilos, pe fondul escaladării fenomenului infracţional. A transmis poliţiştilor, premierul Ungureanu, că este nevoie „să schimbe faţa poliţiei” dacă nu sunt mulţumiţi de propria imagine în rândul populaţiei, generată inclusiv de aducerea lor în cătuşe în faţa organelor de cercetare penală. Afirmaţia este corectă pe fond, numai că de la Mihai Răzvan Ungureanu pretenţiile, în planul dialecticii naturale, a resurselor argumentării, nu sunt identice cu cele faţă de predecesorul său. Nici o ţară din spaţiul UE n-a dezvoltat atâta patos în incriminarea propriei poliţii, cu precădere a celei de frontieră, într-un moment în care se aştepta „unda verde” pentru accederea în spaţiul Schengen. Şi vom da un exemplu: în Franţa, un imens scandal eclozat la poliţia din Lyon, unde numărul doi, Michel Neyret, a fost arestat, anul trecut, împreună cu încă doi sau trei apropiaţi, a făcut obiectul unor declaraţii ale ministrului de resort, Claude Gueant. Şi atât. Premierul Francois Fillon n-a avut referiri la faptul că „reforma” n-a fost terminată în poliţia franceză. O convertire la musculatură, „mă voi implica personal în schimbări”, nu-l prinde pe Mihai Răzvan Ungureanu. După cum nu-l prinde nici nevoia de febră şi vociferare. Pariul lui implică, pe lângă înzestrări acrobatice, cinisme de circumstanţă şi decepţii, relativisme dizolvante, luciditate şi discernământ. Pentru ca poliţia română să fie ceea ce îşi doreşte, atunci trebuie să i se şi dea mai mult decât i se dă. Cu îndemnuri şi apeluri la conştiinţă au încercat şi alţii. Inoperant.
