166 de ani se împlinesc astăzi de la un moment crucial al istoriei românilor, care atunci s-ar fi aflat în majoritate, cu excepţia unor rătăciţi, cum îi numea istoricul Lucian Boia, de aceeaşi parte a baricadei, de partea bună, se înţelege. Toată naţia, s-a spus, a vrut Unirea de la 1859, toată naţia a vrut România Mare, aşa cum s-a făcut ea la 1918. Numai că a existat în Moldova un curent anti-unionist, destul de puternic, subiect ocolit cu grijă şi aproape stins din memoria colectivă, nefiind „politically corect”, din perspectiva ideologiei naţionale româneşti (Lucian Boia, „De la Dacia antică la Marea Unire, ed. Humanitas, 2014). Moldovenii aveau identitatea lor, poate chiar mai bine cristalizată decât a muntenilor. Panteonul era de asemenea scindat: Moldova îl avea erou pe Ştefan cel Mare, Ţara Românească pe Mihai Viteazul. Unii anti-unionişti se pronunţau, pur şi simplu, împotriva unirii, alţii pledau pentru o confederaţie, în cadrul căreia individualitatea Moldovei să rămână neatinsă. Populaţia Ţării Româneşti, de aproape 2 milioane de locuitori, faţă de cea a Moldovei de circa 1,5 milioane, era îngrijorată să nu rămână o anexă. La discuţiile purtate se mai adăuga şi chestiunea capitalei: moldovenii preferau Focşaniul, la jumătatea distanţei între Iaşi şi Bucureşti, situat chiar pe Milcov, şi măcar sediul unor instituţii ca de pildă Înalta Curte de Casaţie şi Mitropolia ortodoxă să rămână la Iaşi. Până la urmă Bucureştiul a luat totul. Moldovenii au simţit schimbarea, imediat după 1862, când pierzând statutul de capitală, Iaşiul a înregistrat pierderi economice şi comerciale. Opoziţia la unire este un fapt istoric. Se spune că ar fi fost susţinută de Rusia, dar discuţiile n-au o finalitate ştiinţifică. Evocată cu patriotism curat, cu fast patriotard sau cu diletantism, sărbătoarea Unirii Principalelor are un loc special, bine meritat în istoria noastră. Martor şi actor al înfăptuirii Unirii, Ion Ghica mărturisea că „unirea a fost totdeauna ţelul cel mai dorit al românilor”. Dacă au presimţit „surâsul viitorului” este posibil. Deşi Moldova, stat de sine stătător vreme de o jumătate de mileniu, îşi încheia existenţa cum şi-o încheia şi Ţara Românească. Fireşte, în toate interpretările trebuie păstrat un echilibru. După ce dispăruseră din memoria istorică a românilor, nu-i putem pune pe anti-unionişti deasupra unioniştilor. Românii, în ansamblu –munteni şi moldoveni- au avut de câştigat, în urma Unirii Principatelor. „Naşul” Noii Românii a fost Napoleon al 3-lea care a favorizat unirea Ţării Româneşti şi a Moldovei într-un stat unitar. Deşi rămâneau în imperiul otoman, Ţara Românească şi Moldova obţineau libertăţi interne, care cu sprijinul lui Napoleon al 3-lea duc în 1861 la apariţia unui stat unificat: România, cu un grad de autonomie. Crearea respectivă se leagă direct de războiul Crimeei. Care a dus la fuziunea dintre proiectul patrioţilor români şi politica lui Napoleon al 3-lea. Multe lucruri se ştiu din istorie. Situate între Rusia şi imperiul otoman, Principatele serviseră de fiecare dată drept bulevard, pentru armatele ruseşti în ofensiva lor spre Dunăre şi Balcani. Unificate ele puteau constitui un excelent stat tampon între cele două imperii rivale. Conformându-se „compromisurilor” de la Osborne (august 1857) dintre Napoleon al 3-lea, Regina Victoria şi primul ei ministru lordul Palmerson, marile puteri au decis la Convenţia de la Paris din 1858 crearea a două organisme comune ce trebuiau să asigura o minimă coordonare. În rest, Principatele rămâneau separate cu guverne şi adunări legislative distincte, fiecare cu propriul domnitor. Mai departe se ştie. În temeiul acestei decizii, adunarea electorală de la Iaşi l-a ales ca domnitor al Moldovei pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, iar peste 3 săptămâni (24 ianuarie 1859) acelaşi Cuza era ales la Bucureşti ca domnitor al Ţării Româneşti. A fost o lovitură de teatru şi o sfidare la adresa puterilor europene, care n-ar fi fost posibilă fără sprijinul Franţei. În ianuarie 1862, având sprijinul lui Napoleon al 3-lea, Cuza a realizat în sfârşit unirea efectivă: o singură adunare legislativă, un singur guvern, o singură capitală, la Bucureşti. De ziua Unirii, românii îşi trăiesc intens identitatea şi îşi aduc aminte cine sunt. E bine că încă o sărbătorim, sau cel puţin mimăm. Circulaţia înjurăturii între noi românii –scurt şi îndesat- ţine de viaţa în direct, de când ne ştim şi nu murim. Uniţi în cuget şi simţiri, cum suntem şi astăzi, când găsim de cuvinţă să protestăm, împotriva guvernului sau a cui o mai fi, am fost din totdeauna.
