Unirea Principatelor şi… decăderea Iaşiului!

Unirea Moldovei cu Ţara Românească, din 5 şi 24 ianuarie 1859, a marcat apariţia României pe harta lumii. A fost expresia mobilizării unei elite vizionare, intelectuale, animată de profunde sentimente patriotice, care a împins istoria pe făgaşul cunoscut. Consecinţele evenimentului, despre care se vorbeşte rar, au fost resimţite în primul rând prin… prăbuşirea Iaşului, fosta capitală a Moldovei, din punct de vedere economic, politic şi cultural. Frustrările reale, amplificate de erorile guvernanţilor, au generat o puternică mişcare separatistă de care a încercat să profite Rusia pentru a rupe unirea, pentru care se stăruise atât. Unirea Moldovei cu Ţara Românească a fost deosebit de anevoiasă, a implicat costuri sociale şi economice deosebit de mari. Mai mult, în Moldova, ostilitatea faţă de unirea cu Ţara Românească a fost încurajată masiv de clerul ortodox şi de Rusia. O dezbatere aprinsă a fost pe marginea stabilirii capitalei la Bucureşti şi nu la Iaşi, decizie altminteri logică şi strategică pe care elitele unioniste din Moldova au susţinut-o şi votat-o, nu fără discuţii cât se poate de serioase. În 1859, după dubla alegere a lui Cuza, unioniştii au fost avertizaţi de marile puteri garante, inclusiv de către Napoleon al III-lea, să nu forţeze o nouă încălcare a Convenţiei de la Paris, iar Principatele să rămână cu două administraţii şi două armate separate, fiind unite doar de numele principelui. Românii au decis să meargă mai departe cu planul lor şi la discutarea detaliilor, unul dintre cele mai importante a fost stabilirea viitoarei capitale, detaliu care trebuia trecut în Constituţie. Marea dezbatere a avut loc la 1 octombrie 1859, în Comisia Centrală de la Focşani care discuta proiecte de legi comune pentru cele două ţări şi… Constituţia. La articolul 145 din legea fundamentală a fost trecut Bucureştiul, drept capitală a noului stat. Radu Rosseti preşedintele comisiei, s-a opus cu înverşunare, argumentând că e prematur să se decidă aşa ceva, câtă vreme unirea respectivă nici nu a avut loc. Mihail Kogălniceanu, el însuşi născut la Iaşi, a susţinut tot Bucureştiul, dar dorind să menajeze sentimentele moldovenilor săi a propus să fie substituit cuvântul „capitală” din text, cu formula „reşedinţa obişnuită a domnului şi a marilor corpuri ale statului să fie oraşul Bucureşti”. În plus Kogălniceanu dezvolta argumentul precumpănitor: poziţia strategică mai bună. Membrii Comisiei Centrale de la Focşani înţelegeau că principalul pericol pentru statul român nou-născut îl reprezentau ruşii, iar Iaşul, foarte prost amplasat, chiar lângă graniţă, prezenta o vulnerabilitate. Mai exista însă un argument: în 1860 Bucureştiul avea o populaţie românească de peste 120.000 de locuitori, şi o clasă de mijloc bogată şi puternică, sâmburele dezvoltării unei viitoare opinii publice autentice în măsură să pună presiune pe guvern şi să-l ţină în frâu. În contrast, membrii Comisiei Centrale ştiau că Iaşiul este dominat de evrei (aproape 50% din populaţie de 90.000 locuitori) şi A.D. Xenopol va scrie mai târziu în „Istoria românilor” că omul de rând nu se prea îngrijeşte de viitor, până nu-l vede cu ochii şi nu-l simte cu inima. Impactul major al stabilirii capitalei Principatelor la Bucureşti a fost faptul că la Iaşi s-a consolidat o mişcare separatistă, încât unirea nu va mai fi văzută ca o reunire cu fraţii munteni ci… ca o cotropire. Ziarul „Viitorul” din Iaşi al conservatorilor scria pe 29 aprilie 1861: „Noi moldovenii pierdem material prin anexarea noastră de către Valahia; pierdem istoria noastră, coroana noastră, capitala noastră”. Câteva zile mai târziu, la 4 mai 1861, publicaţia liberală „Tribuna română”, tot din Iaşi, răspunea astfel: „Unde este o istorie modovenească separată, unde e coroana, unde e capitala? Istoria Moldovei e una cu a Valahiei, coroana e sfărmată bucăţi în mâinile străinilor ce au rupt Bucovina şi Basarabia de la sânul Moldovei iar capitala(…) este mai mult decât se pare în mâna străinilor”. Acesta a fost momentul în care mulţi unionişti modoveni s-au dus la Nicolae Istrati, principalul ideolog al mişcării separatiste din Moldova, să-l roage să scrie o jalbă către domnitorul Cuza. Stabilirea capitalei la Bucureşti a fost un şoc teribil şi o generaţie întreagă a fost afectată prin faptul că mulţi şi-au pierdut influenţa şi chiar locul de muncă, comerţul a scăzut şi s-au întâmplat multe. Transferul ministerelor şi arhivelor la Bucureşti, demisia celor două guverne pentru a se face un guvern provizoriu comun sub conducerea lui Barbu Catargiu, a generat nervozitate. Tranziţia de la statutul de capitală către cel de oraş de provincie s-a făcut resimţită. La 3 august 1861 s-a desfiinţat ultimul minister care mai rămăsese la Iaşi, cel al Justiţiei. Titulatura de capitală a mai supravieţuit până la 24 februarie 1862, dar deja la 24 martie lista cu alegătorii din Moldova nu mai avea trecut, în dreptul circumscripţiei Iaşi decât titulatura de oraş. Momentul final al tranziţiei a avut loc când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a abandonat Palatul domnesc din Iaşi, şi se muta în Bucureşti. Când va mai sosi la Iaşi se va caza în Palatul administrativ. În presa străină a fost declanşată o campanie anti-unionistă. Contextul este mult mai larg, fiindcă forţe conservatoare din ţări europene se opuneau mişcărilor naţionale iar opoziţia faţă de unirea Principatelor va deveni una de principiu.