Specialiştii susţin că tabloul „Hora Unirii la Craiova” ar fi, prin mesajul său, o capodoperă a pictorului Theodor Aman, participant la vibranta manifestare de neţărmurită bucurie de la 11 octombrie 1857. În urma adoptării hotărârilor de adunările ad-hoc a celor două principate româneşti de a se întruni într-un singur stat, Craiova intra într-o sărbătoare emoţionantă fără precedent. Peste 5000 de locuitori ai Craiovei care avea o populaţie de 25.000 de locuitori s-au prins într-o horă vioaie, dinamică, prin căldura ei, bucuroşi de cele întâmplate. „S-a făcut unirea”, „a triumfat naţiunea”, „trăiască toţi deputaţii”, erau scandări care puteau fi auzite, consemna ziarul local „Vocea Oltului”. Steaguri decorate cu zimbrul şi vulturul fâlfâiau pe multe clădiri, o zestre restrânsă altfel, care supraviaţuise timpului, răboiaielor şi cutremurilor: cazinoul Minerva, Şcoala centrală, Teatrul Teodorini, Primăria, Spitalul Filantropia. Acestora li se mai adăugau case boiereşti, hoteluri şi biserici, completând patrimoniul arhitectural reprezentativ al Craiovei. Punctele de interes ale oraşului, consemna Constantin Argetoianu în memoriile sale „Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri”, mai cuprindeau casa Glogoveanu, pe locul actualului Tribunal judeţean, casa Bengescu, pe locul actualei Facultăţi de Agronomie, casa Zătreanu ceva mai la vale. Acestor palate li se mai adăugau casa Otetelişenilor de lângă Sf. Dumitru şi Argetoienilor în Valea Vlăicii. Societatea craioveană era închisă, iar în familiile boiereşti, înrudite între ele, nu pătrunseseră decât puţini privilegiaţi, precum colonelul Solomon, fiul unui moşnean din Pleşoi, sau Pera (Petre) al cărui tată se îmbogăţise din comerţul cerealelor. Până la desăvârşirea Micii Uniri mai erau încă multe de făcut. Şi de o reală utilitate s-a dovedit propaganda unionistă, accentuată după războiul Crimeei (1853-1856) –temă de prim-plan a dezbaterii publice- care a ştiut să exploateze înfrângerea Rusiei şi hegemonia politică a Franţei, mai ales că Napoleon al III-lea, considerat “naşul noii Românii”, împăratul Franţei, dorea un hotar răsăritean favorabil politicii sale. Susţinerea fără echivoc din partea Franţei a descurajat orice intervenţie în forţă contra principatelor, care altminteri riscau să-şi atragă mânia Imperiului Otoman, Austriei şi Angliei. Fără Napoleon al III-lea, opinează istoricul Lucian Boia, nu este sigur că România ar fi apărut pe lume. Alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate s-a produs la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi 24 ianuarie 1859 în Ţara Românească. Mica Unire de la 1859 a fost primul pas spre calea înfăptuirii statului naţional unitar român. Deşi faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta Otomană şi Austria drept o încălcare a Convenţiei de la Paris (1858), textul acesteia nu stipula că un domnitor ales într-unul din principate nu poate să fie acelaşi şi în celălalt principat. Despre domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) istoricii consemnează multe împliniri: crearea primului Parlament al Principatelor Unite, guvern unitar, adoptarea primei Constituţii, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstireşti, reforma agrară, reforma învăţământului. Unirea Principatelor Române a fost un proiect politic al împăratului Napoleon al III-lea, din motive de politică externă în favoarea intereselor Franţei: în primul rând se dorea îngrădirea extinderii intereselor ruse, şi apoi subminarea intereselor Austriei. Mica Unire, cum a fost numit actul de la 24 ianuarie 1859, ne readuce în memorie faptul că în momente mari, le-am spune astrale, ale istoriei noastre, am ştiut şi putut să fim uniţi, iar faptul că în fiecare an ne prindem în hora tradiţională, sub semnul a ceea ce ne leagă pe unii de alţii, probează că încă suntem capabili să rămânem… uniţi. Din această perspectivă, tabloul lui Theodor Aman, prin simbolistica lui, merită a fi contemplat, la nesfârşit. Când mii de doljeni şi milioane de alţi români pleacă din ţară, ar trebui să fie însă un semnal de alarmă. Nu “străinii”, deşi poate fi vorba şi de aşa ceva ameninţă România, fiindcă rădăcina “răului” e aici. Mai exact, România e ameninţată din interior.
