Scria Louis Beclard, consulul Franţei la Bucureşti, în august 1858: „Craiova şi Ploieştii numără şi unul şi celălalt circa 25.000 locuitori. Craiova, vechea capitală a Valahiei Mici, altădată reşedinţa unei administaţii separate, depinzând este adevărat, de Bucureşti, dar întinzându-şi autoritatea asupra întregii provincii, avea în fruntea administraţiei un Caimacan subordonat domnitorului, sau mai înainte, un ban, ceea ce făcea din acesta cea de a doua personalitate a Principatului. Astăzi, sunt mai mulţi bani, dar acest titlu, cel mai înalt pe scara nobiliară, a devenit doar onorific (…). Craiova nu mai este de la Regulamentul Organic decât una din reşedinţele celor cinci districte care formează împreună România mică. Administrată de un simplu ispravnic ea a fost părăsită succesiv de cea mai mare parte a boierilor care îşi aveau aici reşedinţa”. La rândul său, ziarul craiovea „Vocea Oltului” deplângea inerţia administraţiei astfel: „Numai Craiova este menită a sta pe loc, a fi moartă, a nu avea sufletul s-o anime; numai Craiova stă de 30 de ani cu podurile sale de atunci, cu fântânile sale de atunci, cu ruinele sale, cu necurăţeniile sale, încât la aspectul ei astăzi crede cineva că angelul destrucţiunii planează peste dânsa,” („De la Alexandru Ioan Cuza la Carol I”, de Luchian Deaconu şi Otilia E. Gherghe, Ed. Sitech – 2000). Deşi pierduse după 1831 prerogativele ce decurgeau din rolul de reşedinţă a Căimăcăniei Mici, Craiova continua să fie totuşi unul din centrele urbane ale ţării, al treilea, reşedinţa Doljului, judeţ care prin întinderea sa, poziţia naturală – atingea Dunărea şi poalele munţilor – diversitatea producţiei, avea un rol deosebit în viaţa ţării. Grădina municipalităţii, numită odată a lui Bibescu, cazinoul Minerva, Şcoala cea Mare, Colegiul şi Pensionul de fete Otetelişanu, erau unele din obiectivele demne de văzut. Bun cunoscător al societăţii româneşti, consulul Franţei la Bucureşti, sesiza dinamica scăzută a populaţiei, care făcea ca poziţia Craiovei să fie ameninţată de alte centre urbane. La rândul său, Constantin Argetoianu, om politic de referinţă, în jurnalul său enumera punctele de interes ale oraşului: în jurul grădinii Mihai Bravu de astăzi se ridicau mai multe case boiereşti, adevărate palate, între care casa Glogoveanu, pe locul de astăzi al Tribunalului Dolj. În partea opusă a grădinii, pe locul unde se află Facultatea de Agronomie, se afla masiva casă Bengescu cu acoperişul de şiţă; alături casa Brăiloiu, mai la vale casa Zătreanu, casele Păianu şi Bibescu. Şi alte şi alte palate. Societatea craioveană era una claustrată şi între familiile boiereşti înrudite între ele nu pătrunseseră decât puţini privilegiaţi. Peste 28 de biserici avea Craiova (Sf. Dumitru, Maica Precista Dudu, Obedeanu, Sf. Gheorghe Nou, Sf. Episcopie, Sf. Ilie, Maica Precista Mântuleasa, Sf. Voievozi, Sf. Apostoli ş.a.m.d.). Ziua de 11 octombrie 1857 consemna ziarul „Vocea Oltului” a fost una de adevărată sărbătoare naţională, menită a rămâne neştearsă în memoria generaţiilor. Încă de dimineaţă redacţia Oltului a primit o ştafetă de la corespondentul său din Capitală, care anunţa „declaraţiunea” cea unanimă a ambelor divane de la Iaşi şi Bucureşti care votaseră pentru unire. „S-a făcut unirea!” „A triumfat naţiunea!”, „Trăiască toţi deputaţii””. Grupuri de lăutari invitau poporul la înveselire, atrăgându-l în piaţa publică şi în străzile principale. Pe 24 ianuarie 1859, Adunarea electivă a “Ţării Româneţti s-a pronunţat pentru alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, după ce pe 5 ianuarie fusese ales domn al Moldovei. Actului de la 24 ianuarie 1859 i s-a spus „Mica Unire”, spre a se distinge de „Marea Unire” de la 1918. Deşi statul român s-a făurit la 1859, prin Unirea Principatelor, când s-a şi creat nucleul teritorial, el doar s-a completat, prin alipirea Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei, absorbite în cadrul instituţional şi adminsitrativ al vechiului regat, menţinându-se sistemul politico-adminsitrativ centralizat. Vechiul regat, cu peste şapte milioane de locuitori ai săi, îngloba categoric mai mulţi români etnici decât toate provinciile noi lipite la un loc. Cum recent am sărbătorit 100 de ani de la Marea Unire, Mica Unire ne găseşte – la 160 de ani de la săvârşirea ei – într-o postură inedită: România deţine preşedinţia rotativă a Consiliului Uniunii Europene. Motive de bucurie am avea, dar discordia naţională e mare. Putem să ne încingem, totuşi, în tradiţionala horă a unirii, deşi e greu de evaluat cât mai rezonăm cu nemuritoarele versuri ale lui Vasile Alecsandri? Să o facem, din respect pentru înaintaşii noştri.
