Craiova la 1859!

0
174

Vechea capitală a Valahiei Mici – Craiova – descrisă de Luis Blecard, consulul Franţei la Bucureşti, după ce îşi întinsese autoritatea asupra întregii provincii printr-un caimacan suboordonat domnitorului, decăzuse în urma Regulamentului Organic, nemaifiind decât reşedinţa unuia din cele cinci districte care formau România Mică. Administrată de un simplu ispravnic, Craiova a fost părăsită succesiv de cea mai mare parte a boierilor care îşi aveau aici reşedinţa. Astfel încât, Ploieştiul „îi ia faţa” prin activitatea comercială mult mai viguroasă şi numărul de locuitori mai mare. Cartea istoricilor craioveni Luchian C. Deaconu şi Otilia E. Gherghe – „De la Alexandru Ioan Cuza la Carol I” (Ed. Sitech, 2000) – lămureşte în bună măsură lucrurile, descriind Craiova în perioada 1859-1878. Ziarul „Vocea Oltului”, o sursă de documentare veridică, descria oraşul Craiova ca încremenit, „cu o administraţie leneşă şi lacomă în operaţiunile sale”. Deşi pierduse după 1831 prerogativele ce decurgeau din rolul de reşedinţă a Caimăcămiei Valahiei Mici, Craiova rămânea totuşi unul dintre cele mai importante centre urbane ale ţării, al treilea după rangul de veche Cetate a Banilor. „Era reşedinţa Doljului, judeţ care prin întindere şi poziţia sa naturală atingea Dunărea şi poalele munţilor”. La mijlocul veacului al XIX-lea, Craiova avea, conform uunor statistici din martie 1859, 22.444 locuitori, din care 21.156 români şi 1.288 supuşi străini, 3.863 case, 11 şcoli, 15 învăţători, 910 şcolari, 28 de biserici şi 84 de preoţi. La 11 octombrie 1857, unul din momentele solemne, unic în felul său, craiovenii au salutat cu entuziasm vestea că Adunările Ad-hoc de la Iaşi şi Bucureşti votaseră pentru Unire. Iar „Vocea Oltului” consemna că ziua de 11 octombrie a fost pentru oraşul Craiova „o adevărată sărbătoare naţională ce va rămâne neştearsă în memoria generaţiilor, ca o zi de bun anunţ, ca o zi de victorie şi de triumf pentru toată România”. Din toate inimile locuitorilor Craiovei s-a auzit un strigăt: „S-a făcut Unirea, a triumfat naţiunea, trăiască toţi deputaţii! Trăiască noul stat român!”. Pe frontispiciul teatrului domnului Teodorini flutura, în aerul senin steagul Moldovei şi al României, decorate cu vulturul şi zimbrul. Iar în sala cazinoului „Minerva” atmosfera era una înălţătoare. Sintetizând, toată Craiova era adunată spre a-şi exprima concordia, pacea şi bucuria. Tabloul „Hora Unirii la Craiova”, realizat de pictorul Theodor Aman, participant la manifestaţie, sugerează imaginea oraşului în sărbătoare. În decembrie 1859, autoritatea municipală a decis ca piaţa din faţa Colegiului să se numească „Piaţa Muzelor”, urmând să fie plantaţi 400 de puieţi de tei, dăruiţi de Costache Otetelişeanu din pepiniera de la Breasta. Alături de Colegiu se înălţa Pensionul de Fete „Iordache Otetelişeanu”, construcţie cu 2 nivele. Marele om politic Constantin Argetoianu, în jurnalul său, descrie astfel punctele de interes ale oraşului. «În partea de jos a oraşului, în jurul Grădinii „Mihai Bravu” de astăzi se ridicau mai multe case boiereşti, adevărate palate, din care nu mai subzistă decât Casa Glogoveanu (azi în incinta Tribunalului judeţean). În partea opusă a Grădinii (Facultatea de Agronomie) se afla Liceul de Fete „Regina Maria”. Alături Casa Brăiloiu, Casa Bengescu şi mai la vale Casa Zătreanu». Construcţiile arhitecturale de luat în seamă erau Colegiul, Biserica Sfânta Treime, Casa Bibescu, Teatrul Teodorini, Cazinoul Minerva, Pensionul Otetelişeanu, Biserica Obedeanu, cu şcoala ş.a.m.d.