În fiecare an, la 24 Ianuarie, suntem cu toţii chemaţi spre a ne prinde într-o horă românească la statuia lui Cuza Vodă, din inima Craiovei. Este ziua în care se actualizează simbolistica acestei statui, ce veghează solemn la zbuciumul nostru cotidian. Celebrăm nu o zi aleasă din calendar, ci unul dintre momentele-cheie ale istoriei noastre atât de frământate. La 1859, unirea stătea să se coboare în faptă, cum spunea Nicolae Iorga („Oameni cari au fost”). Puterile întemeietoare ale viitorului românesc nu o încuviinţaseră, dar se putea trece pe lângă voinţa lor. Moldova avea să-şi aleagă întâi un Domn, pe care îl putea alege apoi şi Valachia. Şi iată cum îl descria Nicolae Iorga, marele istoric, pe acest Domn: „Alexandru Cuza, din boierimea moldovenească de a doua treaptă, om cult şi încă tânăr, glumeţ şi original, emigrant de la 1848, apoi colonel din creaţiunea fulgerător de repede a caimacanului antiunionist Vogorodi, ispravnic al aceluiaşi, dar demisionat cu zgomot, ca o protestare împotriva ingerinţelor caimăcăneşti, locţiitor al ministrului de război, părea căzut din cer anume pentru asemenea alegere”. După moldoveni, muntenii l-au proclamat, cu unanimitatea alegătorilor, Alexandru Vodă, Alexandru Ioan I (după datina de până atunci, de a pomeni după numele de botez pe acela al părintelui), devenind pentru şapte ani Domnul Principatelor Române. S-a spus despre el – a făcut-o Iorga – că „era un principe cavaleresc, impunător în frumoasa uniformă cu brandeburguri, un excelent om de salon, un cozeur, cu vorbă strălucitoare şi incisivă, caustică şi crudă, un prieten sigur şi fără pretenţii, îndatoritor şi plin de iertare, un frate bun cu cei mai umili din neamul său, spre cari se cobora adeseori necunoscut şi vădindu-se deodată prin darul domnesc, împărătesc, al dreptăţii şi facerii de bine; un înţelegător al celor mai înalte ideale, în stare să ţie, pentru apărarea lor, pieptul înaintea duşmanilor; un vrednic campion al ţării, a cărei demnitate a exprimat-o în cuvinte de mândrie ce nu se pot uita”. Domnia lui de şapte ani a reprezentat o perioadă luminoasă şi binecuvântată în istoria ţării. Mihail Kogălniceanu, unul dintre cei mai activi colaboratori ai domnitorului, avea să aprecieze că „nu greşelile l-au răsturnat, ci faptele lui bune”. În mandatul lui de domnitor au fost create instituţiile statale moderne. Şi n-a existat domeniu în care să nu se fi înregistrat evidente progrese. A fost perioada în care România a devenit stat naţional, dar şi stat modern în acelaşi timp. „Pentru ce a făcut el bine şi rău, ţara, cufundată în incultură, a rămas nepăsătoare, exceptând ţăranul care a primit pământ şi a binecuvântat numele celui care i-l dăduse, primejduindu-şi tronul”. Înlăturarea lui Cuza, depunerea „cârmei Guvernului în mâna unei locotenenţe domneşti”, premergător aducerii unui domn străin, a avut în timp interpretări dintre cele mai diferite. Abia în 1985, istoricul Gheorghe Platon opina că „înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, la 11/23 februarie 1866, nu poate fi apreciată drept un act săvârşit exclusiv sub imperiul intereselor de clasă sau de grup, că raţiunile urmărite prin aducerea principelui străin aveau drept obiectiv menţinerea stabilităţii interne, a coeziunii şi unităţii naţionale, consolidarea autonomiei şi pregătirea terenului pentru dobândirea mai rapidă a independenţei”. S-a emis chiar ideea că actul de la 11/23 februarie 1866 a marcat începutul „revoluţiei române pentru independenţă”. Lăsând tronul şi abandonând petrecerile, Alexandru Ioan Cuza s-a prăpădit repede, poate de greşelile sale, poate de dorul de ţară, pe unde se afla. După ce clădise pe piatra morţii sale politice edificiul viitor al ţării şi intrase în istorie.
