Din amintirile unui nonagenar: “Văzând vremurile de acum, mă gândesc că după război nu a fost o perioadă atât de rea”

0
138

În 1946 România avea un statut internaţional incert: angrenată iniţial în războiul împotriva URSS, din august 1944, a trecut cu toate forţele de partea aliaţilor şi a terminat în tabăra învingătorilor. Configuraţia sa teritorială avea să fie consfinţită la Paris, în 1947, iar regimul politic se schimba din mers, sub supravegherea atentă a sovieticilor. În astfel de împrejurările tulburi pentru ţară, dar şi pe fondul unor mari speranţe pe care omenirea şi le punea într-o mai bună organizare a lumii după război, era încorporat în armată, în 1946, doljeanul Constantin Dicu din localitatea Melineşti. Acum, la 89 de ani, vorbeşte despre acele vremuri, grele, cu respect şi responsabilitate, lucru pe care spune că astăzi nu îl mai vede nici la cei care conduc ţara, nici la popor.

Alegerile din România din 1946 erau convocate la scurtă vreme după terminarea celui de-al doilea Război Mondial, în condiţiile prezenţei trupelor de ocupaţie sovietice în ţară. Aceste alegeri au avut caracteristici asemănătoare cu procesele electorale din celelalte ţări eliberate de Armata Roşie, care aveau să devină în scurtă vreme ceea ce se va numi mai târziu Blocul răsăritean. Momentul convocării alegerilor coincidea cu cel al înrăutăţirii relaţiilor dintre Uniunea Sovietică şi puterile occidentale şi al izbucnirii Războiului Rece, marcat de discursul „Cortinei de fier” al lui Winston Churchill de pe 5 martie 1946. Noua legislaţie electorală a fost concepută pentru lărgirea dreptului la „votul universal masculin”, proclamând dreptul la vot al tuturor cetăţenilor care împliniseră vârsta de 21 de ani, inclusiv al militarilor activi, cu limitarea persoanelor care deţinuseră funcţii importante pe vremea dictaturii mareşalului Ion Antonescu. Această prevedere a dat naştere la multe abuzuri, administraţia luând decizii arbitrare, eliminând din viaţa politică numeroase personalităţi politice supuse judecăţii „comisiilor de epurare” sau a Tribunalelor Poporului (împuternicite să investigheze crimele de război şi sprijinite constant de propaganda de partid comunistă).

“Acum armata nu mai este armată”

Sub aceste auspicii era încorporat în armată, în anul 1946, Constantin Dicu, fiul unor ţărani din Melineşti, satul Ohaba. Îşi aminteşte că era viaţă tare grea în armată, mâncare puţină… “În 1946, atunci când m-au luat în armată, noi, românii, treceam printr-o perioadă tare grea din cauza războiului din ’44. În unităţile militare nu era mâncare, în casele oamenilor la fel, era sărăcie”, îşi aminteşte bătrânul.

Însă, cu toate greutăţile prin care a fost nevoit să treacă, bărbatul – acum în vârstă de 89 de ani – spune că armata era armată şi respectul era înainte de toate. “Din şcoala de cadre am ieşit mai întâi caporal, apoi sergent, comandant de ofiţeri şi, în sfârşit, comandant de gardă. În timpul acela soldaţii luau multă bătaie, dar eu am fost om, nu am dat nimănui nici măcar o palmă, întotdeauna am gândit că omul înţelege de cuvânt… Văzând vremurile de acum, mă gândesc că atunci nu a fost o perioadă atât de rea. Acum armata nu mai este armată. Atunci nici nu mişcai când vorbeai cu fruntaşii, să nu mai spun că nu ai fi îndrăznit să îţi aprinzi o ţigară în faţa unui ofiţer, nu exista aşa ceva. Armata a fost transformată într-un loc de muncă obişnuit, nu te mai duci cu gândul că serveşti patria”, povesteşte Constantin Dicu.

“Înainte era linişte, nu babilonia de acum, nu erau atâtea nemulţumiri”

Despre situaţia actuală din ţară, bătrânul spune că anumite practici îi sunt cunoscute, pentru că şi în 1946 primul-ministru Petru Groza şi PCR-ul au amânat alegerile până în toamnă. Mărturisirea lui Constantin Dicu este reală, pentru că cei de la putere credeau că recoltele bune aveau să asigure o atitudine mult mai favorabilă guvernului din partea ţăranilor. De altfel, Petru Groza declarase că guvernul va organiza alegeri „când hambarele vor fi pline cu grâu”. Dar această tactică nu era una nouă nici în 1946, ea fiind aplicată de toate guvernele din perioada interbelică. Anul 1946 a fost marcat însă de o secetă extrem de severă, care a adus la declanşarea foametei în anumite zone ale ţării.

Sunt şi alte elemente ale puterii de azi, comparabile cu cele din 1946. “Nu poţi să dai tot timpul vina pe alţii, şi să nu îţi asumi nimic din ceea ce s-a întâmplat cu ţara ta. Şi comuniştii din 1946 spuneau că dezastrul provocat de secetă a fost şi din incompetenţa funcţionarilor din administraţia locală. Şi azi cei de la putere spun că cei de pe la primării sunt incompetenţi şi trebuie daţi afară. Şi atunci guvernul a distribuit alimente în scop electoral, la fel cum fac şi cei de azi. Înainte era linişte, nu babilonia de acum, nu erau atâtea nemulţumiri. Nu credeam că am să trăiesc să văd atâtea nemulţumiri. Cei de la conducere trebuie să găsească o soluţie bună pentru popor, dar şi cei care protestează trebuie să îşi ceară drepturile fără violenţă. Ar fi păcat să se ajungă la un război, să se distrugă tot ce s-a clădit, ar fi păcat de cei tineri”, mai spune Constantin Dicu.

Pensie de 547 de lei după 25 de ani de muncă

După 25 de ani de muncă, bărbatul trăieşte astăzi cu o pensie de doar 547 de lei. Se descurcă greu, nu mai e în putere să muncească aşa cum o făcea în tinereţe, iar pământurile au rămas nemuncite… E singur – doar cu cei doi câini ai săi, care îi mai ţin de urât. “Am o pensie de 547 de lei, după ce am muncit 25 de ani pe şantier. Acum cine munceşte trăieşte, cine nu, moare de foame. Pământurile nu mai pot să le muncesc, nu mai am putere şi costă o grămadă de bani. Abia reuşesc să plătesc ce e de plătit – lumină, asigurarea casei, impozitele, cumpăr lemne pentru iarnă, aşa se duc banii. Îmi trăiesc singur bătrâneţile, cu cei doi câini care îmi ţin de urât, copiii au fiecare rostul lor”, mărturiseşte bătrânul Constantin Dicu.

ALINA DRĂGHICI şi MARIN TURCITU