N-avem timp, de bună seamă, şi nici bună dispoziţie, în Ajunul Crăciunului, pentru meditaţie. Suntem mai neliniştiţi ca în alte dăţi, din motivele cunoscute. Nu e momentul, într-o perioadă de confuzie morală, cum este cea pe care o traversăm, cu atât de frecvente şi aberante atacuri primitive la Biserică, să zăbovim. Şi bâlciul va continua. Să reamintim totuşi că venirii pe lume a lui Iisus Hristos îi corespunde analogic venirea pe lume a creştinismului în spaţiul marelui imperiu stoic al Romei. Crăciunul este una dintre cele mai emoţionante şi semnificative prăzmuiri. Copilul sfânt, născut în ieslea simplă a Betleemului, căruia i se închină boul şi asinul, păstorii şi cei trei magi ai răsăritului, stăpânul Cerului şi al pământului, căruia îi pregătim în sufletele noastre „pat de flori” pentru a sălăşlui între noi spre mântuirea noastră, se străduieşte să încapă în contururile raţiunii şi ale naturii. Aceasta este simbolistica Crăciunului. Bucuria mântuirii nu e singură: şi e cu atât mai cutremurătoare, că nu o putem suporta cu inima liniştită. Orice bucurie se clădeşte pe o jertfă. Ca şi bucuria veştii bune a naşterii Domnului pentru care omenirea a plătit birul câtorva mii de prunci gâtuiţi. Care este jertfa noastră? Să ne aducem aminte, în ajunul acestei zile mari că toate bucuriile fără reculegere nu rezistă colţului vremii. Adevărul teologic ne îndeamnă să ne iubim aproapele, dar asta nu înseamnă altceva, în ultima analiză, decât „desfă-te de tine însuţi”. Iubirea ca un cheag al comunităţii creştine nu este metafizică în măsura în care este gnoseologică, ea putând duce la adevărul creştin. Şi asta nu înseamnă decât cunoaşterea lui Dumnezeu, dar nu încă mântuirea. Pentru că mântuirea nu e numai cunoaştere. Care e o cale. Actul mântuirii este un act de graţie, de îndurare, din partea lui Dumnezeu, de o parte, iar de alta un act de iniţiativă individuală. Nu o spunem noi ci povesteşte Evanghelia că mâine noapte se va deschide cerul ca să aducă oamenii la spectacolul îngerilor cântând gloria in-excelsis. Creştinismul declară că nu poţi funcţiona în această lume după regulile ei, ci după regulile Celui care a creat-o. Cu alte cuvinte nu o locuieşti cunviincios decât păstrând mereu un punct de sprijin aflat dincolo de ea. Stoicul vrea împăcarea cu sine. Creştinul vrea împăcarea cu ceva mai adânc decât sinele propriu. Sinele singur, sinele în dimensiunea lui curentă, care îşi administrează porunci de acomodare: nu te întrista prea tare, nu te veselii prea tare, abţine-te, acceptă-ţi soarta sună mesajul hristic.
