Continuăm, pentru moment, să publicăm partea a doua şi ultima a „Introducerii” la studiul lui Mario Olivieri despre Principele lui Machiavelli ca o analiză singulară a conceptului de Putere aşa cum îl interpretează autorul, într-o originală disociere cu ceea ce s-a scris, spus şi încă se mai afirmă în relaţie cu un „model” politologic ce-şi are originea în celebra scrierea a cunoscutului gânditor florentin din secolul al XVI-lea. (G.P.)
Mario Olivieri
PUTEREA
(Eseu despre Principele lui Machiavelli)
INTRODUCERE (II)
Mare parte din polemica antimachiavelliană îşi trage originile dintr-o presupusă opoziţie dintre teoria politică expusă în Principele şi învăţăturile religioase creştine şi, drept urmare, în baza normelor morale şi ecleziastice care se inspiră din ele. Dar realitatea religioasă nu poate fi redusă la schema doctrinală la care o reduce o biserică oarecare, întrucât tocmai religia, prin conţinutul, destinaţia, semnificaţia sa transcende orice formă organizată sau societară care nu poate niciodată pretinde s-o epuizeze, nici să-i fie singura extensie naturală.
Religia e mai mult o realitate interioară, iar biserica sau bisericile îi sunt aspect exterior şi vizibil. Şi e foarte adevărat că în tradiţionalul catehism al Bisericii Romane prin biserică se înţelege tocmai comunitatea credincioşilor, adică a sufletelor aflate în graţie: comunitate, deci, numai spirituală şi putere numai religioasă în origine şi scopuri. Interioritate şi ritualitate, credinţă şi ierarhie, comuniune mistică şi putere temporală, indică nu doar “ambiguităţile” creştinismului, ci şi echivocurile interpretărilor şi ale raporturilor.
Aceeaşi distincţie va trebui, apoi, să opereze între sistem moral şi morală ca atare. Asemănător unui «corpus» legislativ, primul şi cea de-a doua trăiesc din plin în interioritatea omului, expansiune a structurii sale ontologice. Şi dacă, în formă preliminară, se poate accepta şi demonstra că învăţătura machiavelliană se contrapune sau, mai exact, ar fi de fapt opusă preceptelor unui sistem moral, nu la fel de uşor se poate demonstra că sistemul acela ar fi morala şi, astfel, că Principele ar fi imoral, pur şi simplu.
Dimpotrivă, tocmai confuzia dintre morală şi sistem moral este cea care ne conduce printre nisipuri mişcătoare ale unei dileme decisive şi care tulbură seninătatea şi sensibilitatea sufletelor timorate. De fapt, situaţia, în realitate prea puţin plăcută, în care se întâmplă să ne găsim, este următoarea: pe de o parte, nu se poate să nu se recunoască cum analiza lui Machiavelli şi învăţătura pe care el le trage sunt aderente la realitatea şi la concreta desfăşurare a faptelor umane; pe de alta, se simte o subtilă dar profundă repudiere pentru prognoza impetuoasă pe care Machiavelli o trage din asta întrucât ea pare să contrasteze, şi contrastează, cu norme stabilite şi acceptate. Şi atunci, sau se apucă calea refugiului total şi al rugului, sau se născocesc subtile distincţii şi se acceptă improbabile scuze intrinseci, aşa cum s-a văzut, sau despre necesitatea de a alege răul cel mai mic, ori se ajunge la consideraţii istorice relative la situaţia italiană din acea vreme sau, în fine, se încearcă să se aducă la lumină un fel de interioară diviziune la Machiavelli între exigenţele “durei realităţi” şi aspiraţia sa către o lume ideală.
Totul se naşte tocmai din incorecta poziţionare a problemei.
Ceea ce, întâi de toate, trebuie stabilit este natura şi limitele tratatului machiavellian şi a vedea care domenii ar fi interesante pentru el.
Drept urmare, va fi oportun de precizat termenii chestiunii de fond, imoralitatea sau moralitatea tratatului, analizând posibilităţile de situare a unei astfel de probleme şi dacă o atare problematică ar fi posibil de regăsit, ori s-o facem să apară, în tratatul machiavellian.
De fapt, odată stabilită natura, intenţiile şi rezultatele obiective ale Principelui, va apărea evident faptul că el nu este de fapt purtătorul unei sarcini polemice cu care a fost încărcat şi de aceea ar putea s-o reconducă pe un teren foarte bine delimitat şi caracterizat, aşadar nepotrivit să lărgească problematica angajată despre el. De fapt, în legătură cu elucidarea diferenţelor esenţiale care disting planul asupra căruia se opreşte Machiavelli şi pe acela asupra căruia se opresc discuţiile în jurul lui este suficient să arătăm inconsistenţa problematicii de care se pretinde că ar fi legată teoria machiavelliană.
Excluzând orice finalitate morală sau cel puţin neţinând seama de ea, şi fără a lua în consideraţie legăturile care implică, în vreun fel, natura omului şi scopul său, trebuie să se renunţe la posibilitatea de a evalua pe Machiavelli sub acest profil, întrucât tocmai opera sa este în afara oricărei referinţe la structura substanţială a omului.
Un atare tărâm, pus înlăuntrul unei ontologii a omului, nu e atinsă, într-un mod important, de Machiavelli; pare dimpotrivă că Machiavelli o ocoleşte şi o evită, mulţumindu-se cu trimiteri generice şi accidentale care nu sunt suficiente să configureze un nucleu teoretic al unei doctrine a omului.
Şi, de fapt, Machiavelli nu-şi propune să evalueze o nouă, diferită lume de valori; el nu pretindea să întemeieze nişte valori noi şi contrapuse celor vechi şi tradiţionale, ci îşi propunea sarcina, diferită şi nu mai puţin angajantă, de a delimita o pragmatică politică şi o învăţătură născută din cauzalitatea faptelor. În acest obiectiv constă limita tratatului Machiavellian dar şi valoarea sa originală.
Această operă a sa se defineşte, sau cel puţin ar trebui să se definească, drept o concluzie pragmatică a unei analize istorice: de la aprecierea faptelor şi de la clarificarea legăturilor interconectate între ele, care îşi găsesc originea şi explicaţia în modul constant de a se comporta al omului derivă învăţătura practică pe care o avem în Principele. Istoria «magistra vitae» produce o învăţătură valabilă pentru comportamentul de luat în consideraţie în circumstanţe asemănătoare şi în faţa unor situaţii analoge.
Nu întemeiere nouă de valori sau redescoperiri, ci operă didactică şi culegere de norme directoare. Şi, asemenea tuturor învăţăturilor orientate în direcţia unor comportamente practice, teoria machiavelliană este în origine ipotetică, condiţionată în eficacitatea acceptării scopului său.
Teoria machiavelliană este o indicaţie de comportamente, o administrare de învăţături bazate pe observarea modului cel mai obişnuit al acţiunii umane. S-ar putea vorbi de o fenomenologie a omului politic şi de o teorie a acţiunii politice. Nu există nici un interes, nici o trimitere la rădăcinile interioare şi ale acţiunii umane.
Şi atunci când Machiavelli pare să articuleze o, abia schiţată, concepţie a omului, se vede că un atare proiect nu-i altceva decât absolutizarea unui comportament uman relevabil, general, şi că mai ales ca funcţie de încercare pentru o convingere preexistentă, raportabilă la o realitate foarte amplă a faptelor care ar trebui s-o justifice.
Pesimismul concepţiei despre om, în ciuda reverberării de atitudini religioase, fie ortodoxe, fie, cel mai adesea, heterodoxe, rămâne la stadiul generic de opinie, bazată pe un anumit sens comun şi pe o experienţă de viaţă pretins definitivă.
Şi în legătură cu aceasta este evident că Machiavelli nu se aşează la izvoarele teoretice ale unei concepţii totale despre om, ci la nivelul unei descrieri a omului exterior, relevat fie direct, fie indirect. Dublă limitare, deci, fie în perspectiva asupra activităţii omului, fie în râvnita analiză şi fenomenologie a unei atari activităţi.
Acestea par să fie graniţele naturale ale operei machiavelliene care nu autorizează depăşiri de limite.
Şi dacă e adevărat că şi influenţa, consecinţa, rezonanţele pe care o operă le suscită sunt parte din ea, atunci e neîndoielnic totuşi că o atare consideraţie ar trebui, cu o mai mare îndreptăţire, să găsească loc într-o istorie a destinului şi a vitalităţii unui atare tratat şi nu să contribuie la depozitarea de sedimente despre aceea care e structura originală şi trăsătura sa fundamentală.
De fapt, problematica machiavelliană tradiţională care se concentrează şi se epuizează în poziţia şi contrapoziţia dintre politică şi morală, este secundară, accesorie, derivată faţă de noutatea emoţionantă al căror purtător este micul tratat machiavellian.
Problema nu e care este raportul dintre etică şi politică, ci dacă este posibil şi permis a ipotiza (nu doar a propune) un atare raport. Şi aceasta, pentru definitiva consideraţie pe care viziunea al cărei artificier şi instrument este Machiavelli că nu rămâne are loc pentru etică, nici deci pentru politica înţeleasă în mod tradiţional, nici în fine, pentru religie sau, în mod neutru, pentru metafizică. De fapt, acele probleme de raport sunt nişte exerciţii moraliste şi ideologice (cum sunt azi) din moment ce măsura şi valoarea întregului este acea care derivă din greutatea economică şi din utilizarea şi deci eficacitatea operativă.
Şi raportul, în acest context, devine o figură ulterioară a logicii administrative şi a născocirilor utilitariste.
