23 august 1944: O zi controversată şi după 75 de ani

A trecut aproape, nebăgată în seamă, împlinirea a 75 de ani, de la ziua de 23 august 1944, o zi cu semnificaţia ei istorică, nedecriptată în exhaustivă măsură. Din multe motive. După ce munţi de literatură istorică au alimentat vreme îndelungată teze oficiale, valuri de tălmăciri, cu scopul de a face din actul de la 23 august 1944, borna de hotar pentru o nouă societate, pentru această toamnă este anunţată ieşirea de sub tipar la editura Polirom a unui volum de studii inedite, semnate de cercetători români şi străini (Dennis Deletant, Ioan Stanomir, Lavinia Betea, Cristian Vasile, Cristina Deac, Radu Ioanid, Mioara Anton, Ottmar Traşcă ş.a.m.d.) sub titlul „Întoarcerea Regelui: 23 august, controversata istorie au unei zile care a schimbat soarta României”. Un volum „la mai multe mâini”, pe un subiect istoric atât de delicat, neclarificat deplin în 75 de ani, care se anunţă ispititor, prin multiplele planuri de analiză şi interpretare – istoric, militar, politic, diplomatic, ideologic, propagandistic, socioligic, informaţional. 23 august 1944 a fost, potrivit fostului rege Mihai, cel mai falsificat eveniment din întreaga noastră istorie. Din păcate, nici Excelenţa Sa, personalitate indiscutabilă, şi de mare calibru moral, n-a reuşit să-l proiecteze în realele dimensiuni, în cursul vieţii. Evenimentul din după-amiaza zilei de 23 august 1944, care a determinat arestarea mareşalului Ion Antonescu, şi implicit demiterea sa din poziţia de „conducător al statului”, sfârşitul regimului de dictatură personală, încetarea ostilităţilor militare şi a războiului împotriva Aliaţilor, a fost interpretat doar în nuanţe extreme. A fost Mihai I singurul erou al zilei de 23 august 1944? Greu de dat un răspuns afirmativ, dar mai greu de dat un răspuns negativ, cum susţine fostul mare ziarist Pamfil Şeicaru (Dotla. Să rămână doar cenușa). Oricum, Regele Mihai a fost un actor principal, un martor al evenimentului, prin prisma confruntării sale directe cu mareşalul Ion Antonescu, din după-amiaza acelei zile astrale, care a putut contribui decisiv la derularea, într-o altă anvergură, a următoarelor operaţiuni militare pe teatrele de luptă, prin aportul covârşitor al armatei române, până la înfrângerea Germaniei naziste. Partidele istorice –PNŢ şi PNL- prin Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi apropiaţii lor şi-au revendicat aportul, în baza tratativelor inoperante, cu aliaţii occidentali, îndepărtând teza participării „consistente” a comuniştilor. La rândul lor, aceştia au eliminat, din orice discuţie, partidele istorice, considerate „cercuri reacţionare”, inclusiv pe rege, însuşindu-şi integral deznodământul actului de la 23 august. Or, lucrurile rămân, şi după deschiderea arhivelor, învăluite în suficientă confuzie, din cauza baricadării pe poziţii ireconciliabile. Dintre toţi fruntaşii comunişti, două personalităţi au avut contribuţii esenţiale la iniţierea şi realizarea cu succes a istoricei răsturnări: Lucreţiu Pătrăşcanu şi Emil Botnăraş, acesta din urmă izbutind să stabilească o eficientă conlucrare cu cadre de bază ale armatei, în derularea planului insurecţionar. Nici un alt decident politic, precum Lucreţiu Pătrăşcanu, nu s-a bucurat în acele zile dramatice de o atât de mare încredere din partea regelui Mihai, factor politic de plină însemnătate. Nu întâmplător, lui Lucreţiu Pătrăşcanu i s-a încredinţat sarcina redactării Proclamaţiei regelui către popor. Se spune, din surse demne de încredere, că în acele zile fierbinţi, regele a vrut să se întâlnească urgent cu Lucreţiu Pătrăşcanu, şi cum mijloacele de legătură obişnuite nu puteau fi folosite, iar timpul presa, regele Mihai s-a urcat personal în autoturism, nu în cel cunoscut de spionajul german, şi conducând singur s-a dus, incognito, la o adresă din strada Armenească, una din casele conspirative ale lui Lucreţiu Pătrăşcanu. 23 august a marcat apogeul acestuia din urmă. Aşa se explică atmosfera de încredere şi, de simpatie reciprocă, în care s-a desfăşurat colaborarea între regele Mihai şi Lucreţiu Pătrăşcanu, respectiv între Casa Regală şi câţiva lideri ai Partidului Comunist. Dar tocmai ceea ce a constituit meritul său istoric a împins la paroxism, ura celui căruia îi stătea în drum –Gheorghe Gheorghiu Dej- şi care urma să facă totul pentru a-l distruge. 23 August 1944 nu a fost nicidecum o simplă lovitură de stat, ci un demers curajos –singura soluţie raţională în acele împrejurări- un episod fundamental, din renaşterea noastră naţională, un moment în care România a dovedit că este parte din adevărata Europă.