Cum ideea JO s-a ivit, cum se ştie, în descendenţa anticei Elade, acum la finalul acestei ediţii încheiate ieri-dimineaţă printr-un fastuos carnaval pe somptuosul stadion Maracanà, ceea ce rămâne de evaluat este dacă va urma un „abandon” al miticului Olimp. Mai precis, o investiţie de peste 10 miliarde de dolari care riscă să rămână de izbelişte.
Oricum, „zeii”, adică miile de sportivi de pe toate continentele, au plecat, unii aureolaţi de succes, alţii cu dezolarea învinşilor. Cu excepţia ediţiei de la Moscova din 1980, însă din cu totul alte raţiuni, cea abia încheiată din Brazilia s-a numărat printre cele precedate şi însoţite de un lung şir de difidenţe: deloc politice, deşi contextul intern le-ar fi putut suscita, ci eminamente organizatorice. S-a spus încă de la desemnarea, în 2009, a metropolei din golful oceanic luat, din eroare, drept fluviu (de unde numele de Rio) drept gazdă e acestei ediţii că decizia ar fi fost cam hazardată, însă, investind două miliarde de dolari, CO a socotit atunci că America de Sud merita din plin un astfel de gest.
Ieri, la închidere, organizatorii au răsuflaţi uşuraţi. Nu doar ei, ci şi mai toată lumea implicată, de la oficiali ai federaţiilor naţionale la sportivi, de la jurnalişti la spectatorii-turişti, chiar dacă în privinţa acestora motivele de insatisfacţie n-au fost deloc puţine. Şi poate cel mai intrigant dintre toate a fost imposibilitatea de a fi parte la multe dintre competiţii, îndeosebi fiindcă, prin proiect (distanţele mari ale locaţiilor unor întreceri şi lipsa mijloacelor de transport) şi prin excesiva vigilenţă a autorităţilor, tribunele şi, în general, spaţiile competitive au rămas deseori aproape goale. Poate printre insuccese ar trebui menţionată şi slaba participare a localnicilor, fie din motive pecuniare (preţul deloc accesibil al biletelor, o probabilă explicaţie a afacerilor cu ele în care au fost implicaţi şi înalţi oficiali ai CO) ori „de securitate”, teama că din favelele sărace s-ar fi putut strecura numeroşi „criminali”, mai ales adolescenţi ori chiar copii deprinşi cu violenţa.
Într-un final, deci, Brazilia, cu un preşedinte şi un guvern interimare, acuzând o criză economică şi socială ce-a readus-o în faze istorice anterioare boomului din epoca Lulla, s-a descurcat. Aceasta era, ieri, concluzia media internaţionale care n-au trecut cu vederea multele sincope, deraieri, momente critice survenite de-a lungul celor 18 zile ale competiţiei.
În acelaşi context, ca un fel de semnal adresat forului olimpic internaţional, n-au lipsit, din „inventar”, nici raportările la alte ediţii: cele de la Sydney şi Londra, campioane pentru nivelul culturii sportive puse în joc, Pekin, pentru dimensiunea gigantescă pe care orgoliul regimului comunist a oferit-o, Atena care şi-a depăşit, dintr-un altfel de orgoliu (ca origine istorică a Olimpiadelor moderne) propriile-i posibilităţi etc. Şi e vorba doar de ediţiile din mileniul în care am intrat.
Desigur, o Olimpiadă nu va fi evaluată doar prin prisma logisticii, precare, cum s-a constatat, ci şi prin performanţele sportive, recorduri absolute, prin tensiunea ce-a caracterizat întrecerile, mai toate , dar mai ales cele zise „populare” (fotbalul, voleiul, handbalul, cu povara de glorie a gazdelor), ca şi prin momentele emoţionante oferite fie de despărţirea de câţiva dintre „zei” olimpiani (Michael Phelps şi Usain Bolt, spre exemplu), fie de câteva singulare cazuri ale unor sportivi sosiţi din zone de război şi de mizerie pe care nu s-au sfiit să le sfideze şi chiar să le denunţe. Iar din această perspectivă, cea de la Rio va intra cu siguranţă şi ea în istorie.
Două instigatoare necunoscute rămân acum de descifrat. Ce se va alege de spaţiile construite şi amenajate ce-au înghiţit cifre investiţionale prea mari pentru o ţară în criză? Vor fi capabile autorităţile, sub girul crizei – de data aceasta politice –, să le valorifice măcar cât să mai amorseze din „baia” de nelinişti ce-au însoţit ediţia?
Şi, poate încă şi mai important, experienţa sau experimentul de la Rio se va constitui într-un reper de exigenţă din partea CO în desemnarea viitoarelor ediţii? Mai precis, cea din 2024, disputată între Paris şi Roma, dat fiind că varianta cu Los Angeles deja vehiculată în anumite cercuri nu poate fi luată în calcul de vreme ce a găzduit deja două ediţii. Iar dacă pentru Paris e evocată o dimensiune simbolică, Roma pare mai aproape de reuşită, prin determinarea guvernului Renzi, dar şubrezită de ezitările deja publice ale noilor autorităţi locale.
Cât despre noi, românii, rămâne cum am vorbit: fie îl exilăm pe…Meşterul Manole, un Sisif aruncat de pe Olimpul nostru legendar, fie îi recrutăm şi-i băgăm într-un program de pregătire pe politicieni, guvernanţi şi aleşi, ca să ne reprezinte peste patru-opt ani, fiindcă, o ştim cu toţii, se dovedesc adevăraţi campioni numai în competiţiile electorale.
