Nu puţini istorici rămân, aproape unanim, la părerea că tot ceea ce s-a întâmplat în după-amiaza zilei de 23 august 1944 a purtat, fără îndoială, pecetea improvizaţiei tipic româneşti. Ideologia comunistă a vrut să-şi asume lovitura de stat a regelui, definind la început momentul ca „eliberarea ţării de către glorioasa armată sovietică”, ale cărei prime unităţi de avangardă apăreau în Capitală, o săptămână mai târziu, pentru a o mai elibera o dată. Apoi, evenimentul s-a numit „insurecţia armată antifascistă”, pentru a încheia apoteotic cu formula de „revoluţie de eliberare naţională şi socială, antifascistă şi antiimperialistă”, desfăşurată, evident, sub conducerea Partidului Comunist. Pe plan militar, teoria celor 200 de zile mai devreme, consemnează istoricul Lucian Boia, aşeza România printre principalii învingători ai celui de-al doilea Război Mondial, căruia întoarcerea armelor de către militarii români i-ar fi scurtat durata cu cel puţin 6 luni. Minutele astrale ale istoriei noastre recente se consumă în timpul audienţei mareşalului Ion Antonescu la regele Mihai, încât rămân două întrebări majore: a fost lovitura de palat a regelui Mihai cauza şi nu doar preludiul instaurării comunismului în România? Şi cât de benefică din punct de vedere moral, politic şi militar a fost pentru ţara noastră întoarcerea armelor împotriva Germaniei şi alăturarea puterilor aliate (URSS, Marea Britanie şi SUA)? Numărul din 23 august al ziarului „Universul” nu anunţa nimic special: printre altele, fotografia unei rachete V1, înainte de a fi lansată spre Marea Britanie. La ora 22.00, în cadrul radio-jurnalului, s-au livrat obişnuitele ştiri stereotipe ale frontului, din perspectiva germană. Şi, deodată, vocea crainicei a anunţat că în curând va fi dat un comunicat important. Apoi a vorbit regele Mihai, dar de fapt era vocea înregistrată, fiindcă Mihai I şi anturajul de la curte se aflau deja în zona Gorjului, lăsând Capitala de izbelişte. Oarecum ciudat, numărul din 24 august al „Universului” anunţa vizita mareşalului Ion Antonescu la spitale din Râmnicu-Vâlcea, Predeal şi Buşteni, comunicatul militar fiind similar celor anterioare. Istoricul eveniment de la 23 august 1944 va fi menţionat abia vineri, 25 august, când se vor publica proclamaţia şi decretul regal privind formarea unui guvern din militari, tehnicieni şi reprezentanţi ai partidelor istorice, enunţaţi fiind şi reprezentanţii comuniştilor. Proclamaţia nu prezenta referiri la aliaţi, ocupându-se mai mult de ieşirea din Axă, accentul tranşant fiind pus pe anularea Dictatului de la Viena. Armata germană era invitată să părăsească România. Actul de la 23 august – decisiv în istoria României, dar contradictoriu în premisele şi dezvoltarea sa – a putut da naştere la diferite interpretări şi asumări. În „Viitorul”, publicaţie liberală, directorul Mihai Fărcăşanu publica articolul „Monarhia a salvat ţara”. Tudor Teodorescu Branişte va opina în „Jurnalul de dimineaţă” (14 noiembrie 1944) că „actul de la 23 august e datorat în întregime MS regele Mihai şi întemeiat pe interesul naţional al poporului român, manifestat prin acţiune şi glasul fruntaşilor săi”. Apoi, Grigore Niculescu Buzeşti era considerat „responsabil de gândirea diplomatică” a loviturii de la 23 august („Dreptatea”, nr. 107, N. Carandino). În lungul articol „Cine sunt făuritorii acţiunii istorice de la 23 august 1944” („România Liberă” nr. 324) se spune că „23 august a intrat în istorie împotriva voinţei lui Maniu şi a clicii sale reacţionare, datorită actului de curaj şi acţiunii unite a MS regele Mihai I şi a forţelor democrate din ţară”. Este cunoscut şi punctul de vedere contrar: mareşalul Ion Antonescu iniţiase tratative cu aliaţii. Fapt confirmat şi de Iuliu Maniu, care a subliniat şi refuzul conducătorului de a trata cu sovieticii: „Am rugat insistent pe mareşalul Antonescu să realizeze armistiţiul, dar el n-a voit” („Actul de la 23 august 1944”, „Universul” nr. 242, 3 septembrie 1944). Încă din vara anului 1943, mareşalul Ion Antonescu ajunsese la un acord cu PNL şi PNŢ, prin Brătianu şi Maniu, care aveau libertatea de a negocia cu aliaţii pentru ieşirea României din război. Având acces la Direcţia cifrului din Ministerul de Externe, se ştie că Alexandra Kolontai impunea românilor, la Stockholm, un armistiţiu care prevedea autonomia ţării şi anularea Dictatului de la Viena: sovieticii păreau mai rezonabili, în convorbiri, decât occidentalii, astfel că Barbu Ştirbei informa la Cairo pe ceilalţi aliaţi că România a recunoscut sovieticilor întâietatea în încheierea armistiţiului. Un general de-al lui Antonescu urma să plece la Moscova chiar la 23 august 1944. Bineînţeles, Teheranul (29 noiembrie – 1 decembrie 1943) va schiţa şi apoi Yalta (4-11 februarie 1945) va consfinţi, sferele de influenţă. Unilateralitatea actului de la 23 august 1944 este incredibilă. România era oferită fără garanţii, deşi situaţia geo-strategică permitea tratative, şi nu o capitulare necondiţionată, nici măcar cerută. Pentru unii, lovitura de la 23 august a fost promovată de frică, pentru alţii n-a fost decât un act de trădare, deloc ultimul, dintr-o serie lungă, concepută pentru o nouă aservire a ţării.
