23 august 1944 a rămas în istoria noastră recentă „o zi” cu interpretări variabile, din care comuniştii şi-au tăiat partea leului, deşi nici monarhiştii n-au rămas mai prejos. Fiindcă lovitura de stat a regelui a devenit în faza următoare „eliberarea ţării de către glorioasa armată sovietică”, pentru a se trece apoi la varianta „insurecţiei armate antifasciste” şi a se încheia apoteotic ca „revoluţie de eliberarea naţională şi socială, antifascistă şi antiimperialistă”, desfăşurată, evident, sub conducerea Partidului Comunist. Pe plan militar, teoria celor „200 de zile mai devreme” aşează România printre principalii învingători ai celui de-al doilea război mondial, căruia armata română i-ar fi scurtat durata cu cel puţin 6 luni. „România, aprecia la 25 august 1944 (ora 19) postul de radio Londra, n-a capitulat, ci luptă acum mai departe, alături de aliaţi”. 23 august 1944, căderea regimului Antonescu, dincolo de orice interpretare istorică „încă în litigiu ca interpretare”, cum spunea Petre Pandrea, a avut imediată consecinţă directă ocuparea ţării de către Armata Roşie şi iminenta comunizare. Exista şi o altă soluţie? Greu de dat un răspuns clar, inclusiv de istorici, care au rămas consecvenţi propriilor teze. Pe canale diplomatice, îndeosebi Cairo şi Stockholm, opoziţia anti-antonesciană a încercat să obţină o pace separată. Că „s-a jucat” la mai multe mâini destinul acestei ţări este o altă discuţie. Oricum, la 26 august 1944 agenţia TASS transmitea conţinutul armistiţiului propus României de guvernul sovietic încă din luna aprilie, acceptat de rege, prin care se consimţea anularea clauzei cuprinse în arbitrajul de la Viena privitor la Transilvania, Bucureştiul fiind asigurat de ajutor în eliberarea acestei provincii. Comuniştii, nu mulţi, dar complotişti remarcabili, prin Lucreţiu Pătrăşcanu şi Emil Botnăraş, avuseseră tratative premergător zilei de 23 august, la Sinaia, cu regele Mihai, când ruşii se apropiau de Iaşi. La Bucureşti, lupta se ducea de acum între oamenii Gestapo-ului, care doreau status quo, şi serviciul secret al lui Eugen Cristescu, deja trecut, cu arme şi bagaje, de partea aliaţilor (ruşi, francezi, americani, englezi). O mărturie picantă a lui Petre Pandrea, cumnatul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, neluată în seamă de istorici: „Cu prilejul loviturii de la 23 august, Florin Bengescu (subdirector al lui Eugen Cristescu) mi-a spus că au imobilizat telefoanele a 2.500 de agenţi ai Gestapo-ului din Capitală. Printre agentele lor se afla şi actriţa Elvira Godeanu, care ar fi primit cadou un milion de lei în noaptea loviturii de stat, pentru a-l reţine în patul ei pe generalul neamţ Gerstenberg, comandantul militar al Capitalei. Nici Killinger, care s-a sinucis la ambasada germană, nici Gerstenberg n-au ştiut nimic”. Corifeii comunişti, prin Ana Pauker, l-au repudiat apoi pe Lucreţiu Pătrăşcanu şi, la scurt timp, s-au sfâşiat între ei. Pe urmă s-au revărsat zorii amăgitori ai democraţiei, până la 6 martie 1945, când s-a instalat dictatura proletariatului, prin guvernul dr. Petru Groza. Urma dictaturii militare a mareşalului Ion Antonescu, care succedase dictaturii regale a lui Carol al II-lea şi pasagerei dictaturi legionare. La 30 decembrie 1947, regele Mihai a fost nevoit să abdice, proclamându-se Republica Populară Română: începea era comunistă. Valul de arestări intempestive, brutale şi nemernice operate de trioul Luca, Pauker şi Georgescu, în epoca 1947-1952, dar şi după aceasta, vor delegitima pe comunişti pentru totdeauna. Nu s-au schimbat peste tot oamenii, ci numai măştile lor. Obrajii multora, îndeosebi în rândul intelectualilor, care vor avea de ales între academie şi puşcărie, vor rămâne intacţi, cu mici riduri şi ceva scuipături, repede stinse cu batistele albe, în eterna goană în atingerea ţelului puterii bugetivore.
