Ştim destule lucruri, dacă nu totul, despre ceea ce s-a petrecut la 23 august 1944, când România a ieşit din Axă şi s-a alăturat Coaliţiei Naţiunilor Unite. Din scrierile unor istorici prestigioşi, care au zăbovit prin arhive prăfuite, inclusiv cea a FSB, aidoma unor mineri de suprafaţă, din mărturiile ex-regelui Mihai, memoriile unor oameni politici, partizane şi neelocvente, şi, mai ales, declaraţiile ulterioare ale conducătorul statului, mareşalul Ion Antonescu, şi şeful Serviciului Special de Informaţii (SSI), Eugen Cristescu. Ceea ce mai poate surprinde la o retrospectivă a evenimentului, pe cei interesaţi, între altele, este şi naivitatea „unor oameni deştepţi” din conducerea SSI, foarte bine documentaţi în privinţa lui 23 august de acţiunile comuniştilor. Ori, când fratele fostului director general al SSI, Gheorghe Cristescu, încă mai credea, după arestarea lui Eugen Cristescu, că „patria este acolo unde se află Majestatea Sa Regele, Guvernul, Armata, Drapelul şi, ca funcţionari de stat, în slujba Patriei, datoria noastră este de a ne continua menirea, cu o intensitate cât mai mare, cu o corectitudine desăvârşită şi o conştiinciozitate perfectă”, este clar nu că se pierduse doar partida, dar unii îşi pierduseră şi capul. Suspectă este şi neîncrederea Mareşalului Ion Antonescu, principalul utilizator al fluxului informativ furnizat de SSI, în verosimilitatea datelor primite. Prin care fusese pus la curent de toată urzeala. Afirmă prof. univ. dr. Cristian Trancotă în cartea sa „România şi frontul secret” (Ed. „Elion”, 2008) că SSI a reacţionat ca o instituţie de stat şi nu ca o structură a unui regim politic. Să fim serioşi. Nu puţini agenţi ai intelligence-ului autohton erau infiltraţi şi chiar colaborau profesional cu lideri ai comuniştilor precum Lucreţiu Pătrăşcanu, Emil Bodnăraş şi Ion Gheorghe Maurer. Pe Eugen Cristescu, „captura cea mai valoroasă”, arestat pe 24 septembrie 1944 şi predat autorităţilor sovietice la 14 octombrie 1944, nu-l mai putea salva nimeni de a apărea în faţa Tribunalului Poporului. De altfel, nici anglo-americanii nu au întreprins nimic pentru recuperarea fostului director general, în care nu investiseră încredere din cauza relaţiilor acestuia cu Abwehr (serviciul de informaţii al armatei germane). Din ediţia îngrijită de Radu Ioanid, „Lotul Antonescu în ancheta SMERŞ, Moscova, 1944-1946” (Ed. „Polirom”, 2006), aflăm că PNŢ nu fusese capabil să trimită la palat un grup înarmat pentru a-i prelua pe arestaţi, să lăsăm deoparte ipocrizia lui Iuliu Maniu, şi, în consecinţă, la 24 august, ora 2.30, Ion Antonescu, Mihai Antonescu, C. Z. Vasiliu, Constantin Pantazi au fost predaţi de garda palatului regal inginerului Ceauşu, alias Spătaru (Emil Bodnăraş), care i-a transportat la o casă conspirativă a comuniştilor din Vatra Luminoasă, unde au fost ţinuţi sub gardă dublă, „formaţiuni patriotice” şi armată, până la 31 august 1944, când au fost predaţi unor generali sovietici, cu acceptul generalului Aldea, ministru de Interne în Guvernul Sănătescu, duşi cu trei automobile ZIS şi două maşini de escortă la Bălţi şi, de acolo, cu trenul la Moscova. Au fost destule trădări şi în rândul Siguranţei şi în rândul SSI, fără a se conştientiza nu atât comunizarea ce avea să vină, cât epurările ce aveau să înceapă. Că nu după mult timp comuniştii vor renunţa la serviciile unor funcţionari ai SSI, de pe urma cărora beneficiaseră atât înainte de 23 august, cât şi după, are mai puţină importanţă. Astăzi se cunoaşte prea bine rolul jucat de Emil Bodnăraş în actul de la 23 august, aşa încât, pentru o reconstituire corectă a evenimentului, trebuie consemnată complicitatea deplină, sub acoperirea de rigoare, a SSI. Valul de epurări, arestări şi anchete, paradoxal, nu fusese anticipat de oamenii intelligence-ului. Ori, documentele de arhivă dovedesc că, atunci când s-a produs actul de la 23 august 1944, în limbajul diplomatic al marilor puteri intrase deja sintagma „zone de influenţă”, România fiind atribuită celei sovietice. O dovadă este scrisoarea adresată de Winston Churchill lui Roosevelt, la 23 iunie 1944, în care prim-ministrul britanic afirma: „Ruşii sunt singura putere care pot face ceva în România şi am crezut că era stabilit între dumneavoastră şi mine ca, pe baza unor termeni rezonabili de armistiţiu, exceptând compensaţiile, ei să dirijeze situaţia în România”. Consecinţele militare ale loviturii de stat de la Bucureşti au fost recunoscute de aliaţi ca având importanţă majoră pentru soarta războiului. La 26 martie 1946 preşedintele Truman l-a decorat pe regele Mihai I cu Legiunea de Merit „pentru extraordinara contribuţie la cauza libertăţii şi democraţiei”, iar la 6 iulie 1945, prin decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, regele Mihai fusese decorat cu Ordinul Victoria „pentru actul curajos al cotiturii hotărâte a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă şi alierea cu Naţiunile Unite, în clipa când nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”.
