La împlinirea recentă a unei vârste rotunde, scriitorul Gabriel Chifu, considerat un optzecist propriu-zis, prin formaţia lirică, actualmente director executiv al „României Literare” şi vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, a primit cum era poate şi firesc, circumsciindu-se momentului aniversar, toate elogiile posibile, de la apropiaţi, regăsite pe site-ul publicaţiei. Unele mai calibrate, altele mai exagerate, în funcţie probabil de gradul de fidelitate, menite parcă a constitui soclul la ceea ce va urma, într-o zi, mă refer… la statuie. Fiindcă Gabriel Chifu, după plecarea din Craiova, unde din 1985 până în 2009, a lucrat la „Ramuri”, mai întâi ca redactor şi apoi… redactor-şef, „recompensat” pentru puciul de pomină orchestrat împotriva lui Marin Sorescu, care îl adusese în redacţie, de la Fabrica de nutreţuri combinate, din Craiova, unde era inginer electronist, s-a reconstruit pe sine. Despre reconstituirea „Cazului Sorescu, aşa cum a fost”, a relatat destul de coerent şi fără un parti-pris grosier, scriitorul Ioan Lascu. M-am cam lungit cu detaliile, lipsite de relevanţă. Ce a frapat, de dată recentă, a fost un articol al lui Gabriel Chifu („România Literară” nr. 25/2024) intitulat „Addenda la un articol din Expres Cultural” (îi atrag atenţia că a mai folosit titlul la „Maratonul învinşilor”, subintitulat – Adendă la o nuvelă de Kafka) în care reaminteşte, cum după publicarea în nr. 7 al revistei sibiene „Transilvania”, a unei pagini de versuri, în 1989, s-a produs un cutremur local. Considerată „ostilă regimului” poezia intitulată „Elegie pentru o farmacistă” a dat dureri de cap conducerii revistei, dar mai ales Securităţii, de la Sibiu, care ar fi decriptat mesajul „duşmănos” al poeziei. În epocă, lider comunist, la Sibiu, era Nicu Ceauşescu. În fine, poemul ar fi fost citit la Radio Europa Liberă, într-o seară de vineri, „când ascultam cu sfinţenie, ca de obicei, emisiunea literară, cu urechea lipită de radioul vechi al familiei şi abia reuşeam să disting transmisia cu osârdie bruiată a autorităţilor comuniste(…) când şi-a auzit pomenit numele de vocea inimitabilă a lui Virgil Ierunca”. Emoţionant. A urmat un portret amănunţit al poetului făcut de „admirabilul scriitor”, “o personalitate exemplară moral şi civic, cu merite uriaşe alături de Monica Lovinescu în apărarea adevăratelor valori româneşti”. Facem o paranteză. Ideea că prin cronicile radiofonice, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca ar fi spus „adevărul”, spre deosebire de critica din ţară, este în bună parte o iluzie: acest adevăr nu era decât suma unor calcule tactice a căror raţiune nu a supravieţuit contextului. (apud Mihai Iovănel: Istoria literaturii române contemporane – 1990-2020, ed. Polirom 2021). Evident, un punct de vedere, nuanţat de criticul menţionat. Nici nu punem la îndoială, nici nu dăm mare crezare destăinuirii tardive a lui Gabriel Chifu, care îşi doreşte o cosmetizare a portretului, o dizidenţă târzie, lipsită de orice relevanţă istorică, dar de bon-ton, să-i spunem aşa. În fond, dacă Ana Blandiana, al cărei volum “Mai mult ca trecutul”, „Jurnal -31 august 1988 – 12 decembrie 1989” (ed. Humanitas 2023) a primit premiul pentru „Cartea anului” din partea unui juriu al „României Literare” din care a făcut parte şi Gabriel Chifu, a valorificat pe cât i-a stat în putinţă „Motanul arbagic”, de ce n-ar fi reevaluat şi el pentru poemul „Elegie pentru o farmacistă”, de care n-a auzit nimeni. Există în textul din „România Literară”, de care pomeneam, o exaltare ce subminează mesajul. Autoportretul, cu creion de tâmplărie, pe alocuri e simpatic: Gabriel Chifu era pus lub lupa organelor represive. Mai exact a Securităţii. Repet, toată povestea se petrecea în anul 1989, la sfârşitul căruia, în decembrie, Gabriel Chifu era primit, la cerere, în rândurile partidului comunist, ca element de încredere, tânăr de viitor şi alte baliverne. „Păi ce faci tu Bilă, ce fel de comunist eşti”? „Nu mă cunoşti domnule Moromete. Eu sunt comunist anticomunist” (Moromeţii, vol. 2, Marin Preda). Trec, fără a mai zăbovi asupra extragerii lui Gabriel Chifu de la Fabrica de nutreţuri combinate din Craiova, aprobarea lui de către secretariatul comitetului judeţean de partid, pentru avizul de rigoare, premergător angajării la revista “Ramuri”, ş.a.m.d.. Gabriel Chifu va încerca, ulterior, să pretindă că a trăit în cu totul alt sit etic decât cel oferit de regim. O dramă dostoievskiană, sfâşietoare, aceea de a fi membrul unui partid, pe care îl detesta în adâncul conştiinţei. Cocoţat în conducerea Uniunii Scriitorilor se va abona la diplomele şi mai ales premiile literare de tot felul. Gabriel Chifu este un prozator prolific, poate abil, chiar sagace, în a cărui operă răzbat puternic convingerile anticomuniste ale personajelor. Problema de fond nu stă în tezismul de fond al unor astfel de poziţii, ci în sărăcia referenţială. Realismul socialist, la fel de tezist, a produs cel puţin şi o capodoperă precum „Cronica de familie” a lui Petru Dumitriu (1957). Elogiat excesiv de colegul său de revistă, criticul literar Răzvan Voncu (Prozatori români de azi, ed. Cartea Românească, 2023), Gabriel Chifu îşi culege temele din instrumentarea maniheistă a anticomunismului, imaginat de unii ca opţiune pozitivă, în raport cu un comunism reprezentat ca simbol al răului absolut. Ca produs cultural, anticomunismul postcomunist este o contra-ideologie, un reducționism etic, menit să slăbească mecanismele de autoreglare, efectul final fiind unul pervers: societatea să nu se mai poată orienta politic, în lipsa unei vize ideologice acordată de autoritatea morală autointitulată ”societatea civila”, cum opina Daniel Barbu undeva in ”Republica absentă” (ed. Nemira). Nu mai mă întind, pentru a face referiri la romanele „Cartograful puterii”, „Relatare despre moartea mea sau eseu despre singurătate”, „Unde se odihnesc vulturii”, „Punct şi de la capăt”, „Ploaia de 300 de zile” (definit de Gabriel Dimisianu drept un roman total), toate în aceeaşi cheie, o construcţie narativă, complexă, despre viaţă şi moarte, despre culpă şi ispăşire, despre aparenţă şi esenţă. Gabriel Chifu n-a fost un dizident, Doamne fereşte, la Craiova. A fost chiar un tânăr de treabă, a ţinut “capul la cutie” până la puciul de care vorbeam, când a simțit în devălmășia momentului că e rost de parvenire prin recurs la nesimțire, pentru ”zdrobirea rânduielilor crude și nedrepte”. Dizidenţă sau perturbări la Ramuri a făcut, Dumnezeu să- odihnească Mihai Pelin, care şi-a dat demisia, după un imens scandal, pe care nu-l mai dezvolt şi pentru calmarea situaţiei, care risca să se inflameze, a fost adus ca reporter la ziarul local. „Alţii” din presa locală au avut probleme, în ultimele luni ale anului 1989, alegându-se cu cele mai mari sancţiuni pe linie de partid, sub acuzaţia de „gorbaciovism” şi lipsă de vigilenţă, dar au cultivat ulterior tăcerea. S-a ocupat de acest caz… Ion Jianu, paradoxal „un prieten” al lor, într-un articol generos intitulat „La Craiova revoluţia a venit cu două luni mai devreme”. Sau cam aşa ceva. Micului monstru veninos, cum îl va numi Marin Sorescu, pe cel pe care îl fabricase, despre care spunea „nu-i bine să înnoptezi pe drum sau să treci ziua printr-o pădure, în compania lui”, îi ura „în continuare o creştere frumoasă” (“Cazul Sorescu aşa cum a fost” – Ioan Lascu). Dorinţa marelui poet, celebrat an de an la Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman” şi al cărui nume îl poartă Teatrul Naţional din Craiova, s-a împlinit.
