BAC 2013: Când îngrijorarea este falsă

0
323

După BAC-ul din 2010, ministrul Educaţiei de atunci, Daniel Funeriu, se îmbăta cu apă rece, opinând că examenele naţionale au fost organizate corect, fără nici un rabat chiar la tentativele timide de fraudare. S-a discutat mult despre procentul admişilor, prin instituirea camerelor de luat vederi în sălile de examen, considerate drept un patent al unui ministru cu bacalaureat „discutabil” şi studii universitare în Franţa, fără a înţelege mare lucru de cum stau lucrurile pe acolo. Şi grozav nu stau. Anul acesta, de pildă, ca să zăbovim puţin în Hexagon, „nenorocirea” de la BAC, „Berezina” educaţiei naţionale s-a numit procentul ridicat de reuşită, 86,8%. Ceea ce înseamnă după „Le Point” 60.000 de locuri suplimentare şi 56.000 de burse în plus. An de an, procentul de reuşită la BAC a crescut, dar atingerea „vitezei unui cal în galop” este prea mult. Spre satisfacţia ayatollahilor care guvernează Educaţia naţională, fabrica de şomeri duduie. Un fost ministru al Educaţiei, Luc Ferry, susţine, nici mai mult, nici mai puţin, decât faptul că dacă s-ar fi aplicat criteriul de evaluare de acum 50 de ani, procentul admişilor n-ar fi depăşit 4%. Ca de altfel şi la noi. Referirea vizează în exclusivitate Doljul, unde procentul de promovare, după judecarea contestaţiilor, a fost de 48,24%, în creştere cu aproape 7 procente faţă de anul trecut. În fiecare an, bacalaureatul este marea întâlnire a noastră cu sistemul educaţional. Este momentul când instituţiile şi familiile se mobilizează pentru plasarea candidaţilor în cele mai bune condiţii, pentru a reuşi în această etapă a vieţii lor. Bacalaureatul este deja un maraton. De-a lungul căruia unii dintre candidaţi chiar clachează psihic. Se poate discuta despre desfăşurarea bacalaureatului, anul acesta, de pildă, cea mai palpitantă probă fiind cea a descinderii procurorilor şi poliţiştilor la Liceul „Dimitrie Bolintineanu” din Capitală, ceea ce nu se mai pomenise. S-a ajuns cam departe. Insulele de normalitate din învăţământul preuniversitar de stat doljean nu constituie, din păcate, modelul de urmat, ci excepţia izolată. Se cunosc primele şapte licee în ordinea procentului de promovare: 1. CN „Fraţii Buzeşti” – 99,13%, 2.CN „Elena Cuza” – 98,18%, 3. CN „Carol I” – 96,19%, 4. LT Adventist – 90,20% (92,16% după contestaţii), 5. CN Ştefan Velovan – 88,63% (90,59% după contestaţii), 6. LT Independenţa Calafat – 86,76% (87,50 după contestaţii), 7. CN Nicolae Titulescu – 82,51% (83,86% după contestaţii). Se cunosc şi liceele execrabil clasate. Revenim la discuţia de fond. Spre meritul unor directori şi profesori oneşti şi bine pregătiţi, a căror salarizare este identică cu a celor cu rezultate slabe, topul liceelor bune s-a păstrat. Este de discutat pe această temă. Caracterul meritocratic al ascensiunii ierarhice în sistemul de învăţământ încă n-a dispărut cu desăvârşire, dar nici nu tutelează reţeaua şcolară, fiindcă în circulaţie sunt puse alte valori, nu rareori obediente faţă de un partid sau altul, şi nicidecum performanţa managerială, dragostea de carte şi de şcoală. Contabilitatea metehnelor, enumerarea absurdităţilor din sistemul educaţional, toate acestea sunt cunoscute. Dacă trebuie admis faptul că salarizarea dascălilor din învăţământul preuniversitar nu este una corespunzătoare, mai trebuie adăugat ceva: croiala acestora. Pentru un pas eventual înainte. Profesorii adoră notarea elevilor, dar detestă propria lor evaluare. Sistemul actual de inspecţii este o păcăleală. N-ar fi deloc lipsit de interes ca la începutul anului, cel puţin dacălii care predau la anul terminal să fie supuşi unei evaluări. Se discută şi în alte ţări ale lumii despre aşa ceva. Aşa cum se discută şi despre imposibila reformă a bacalaureatului. Suntem prinşi într-un cerc vicios: multe licee acuză „slaba calitate” a candidaţilor veniţi din şcolile generale. La rândul lor, universităţile care nu se regăsesc în clasamentul Shanghai reproşează calitatea îndoielnică a absolvenţilor de liceu.