În 1968, SUA se aflau în război cu Vietnamul, deja de 13 ani, şi amploarea fără precedent a luptelor, cu pierderi imense de vieţi omeneşti, de o parte şi de alta, se constituia deja într-o înfrângere politică pentru Washington. Mişcările pacifiste, la început minoritare, şi cantonate în universităţi – Berkley şi Columbia – s-au extins repede, zilnic reproducându-se în marile centre universitare americane. La Londra, în martie 1968, 25.000 de persoane au mărşăluit prin faţa ambasadei americane scandând „Ho Şi Min!”. În Berlinul de Vest ambianţa devenise electrizantă, după o tentativă de ucidere a liderului sindicatului stundenţilor socialişti germani, Rudy Dutschke, zis „Rudy cel roşu”. La Nanterre şi Sorbona, Comitetele Vietnam se opuneau la ceea ce ele considerau „imperialismul capitalist”. Vietnamul devenise elementul declanşator şi catalizator al tuturor contestaţiilor. 1968 este anul naşterii progresismului american şi în materie de revendicări se pune cu maxim accent chestiunea rasială. Martin Luther King, care se opusese războiului din Vietnam este asasinat şi violenţele rasiale se vor desfăşoară în 60 de oraşe americane, soldându-se cu 39 de morţi. Fronda va culmina, câteva luni mai târziu, prin gestul atleţilor Tommie Smith şi John Carlos – victorioşi la proba de 200 metri (medalii de aur şi bronz) la Jocurile Olimpice din Mexic – în timpul intonării imnului american. Dar… totul începuse la Nanterre, o universitate deschisă în 1964, spre a face faţă creşterii numărului de studenţi la Paris. Nanterre era cel mai mai mare „bidonville” din regiunea pariziană, un adevărat loc de fermentaţie. La 8 ianuarie 1968, când ministrul tineretului şi sportului, Francois Missoffe, inaugura piscina din campus, a fost apostrofat de un student de 23 de ani, un roşcovan despre care se va vorbi multă vreme, chiar şi astăzi, ajungând până anii trecuţi europarlamentar: Daniel Cohn Bendit. S-a impus ca lider al bandei, care intreţinea o necontenită agitaţie. Ultima revendicare cronologică: dreptul de acces al băieţilor în căminele fetelor. În urma arestării unor militanţi troţkişti, pe 22 martie sunt ocupate localurile administrative din Nanterre. La 2 mai, Universitatea din Nanterre era închisă, iar Cohn Bendit, împreună cu 7 nanterrezi convocaţi în faţa Comisiei de disciplină. Poliţia – solicitată de conducerea universităţii – evacuează clădirea şi subit praful de puşcă ia foc. Cartierul latin este cuprins de răzmeriţă în zilele de 6, 7 şi 10 mai. Dar Nanterre nu a fost singurul teren de contestare. Fiindcă a urmat Sorbona. Insurgenţii se cred la 1848 şi ridică baricade. Spre a calma jocul, prim-ministrul George Pompidou decide redeschiderea Sorbonei. În amfiteatrele murdare şi afumate se practică dezbateri confuze. Confreriile marxiste distribuie broşuri cu chipurile lui Lenin, Troţki şi Mao. Este perioada sloganurilor şi a fişelor utopice, confecţionate de Facultatea de arte frumoase. „Sub caldarâm e plajă”, „Este interzis să interzici”, „Să fim realişti, să cerem imposibilul”, „Oferiţi-vă plăcere fără piedici”. De altfel, libertatea sexuală şi cultul corpului se aflau printre cele 10 porunci ale epocii „mai ’68”, până la scandalul faimos din anul următor cu tânără profesoară din Marsilia, condamnată pentru corupţie de minori, urmare a unei aventuri cu unul dintre elevii săi, scandal în urma căruia tânăra femeie se va sinucide. Celebra deviză „Este interzis să interzici” exprima esenţa filosofică a gândirii anului 1968: un individualism radical. Orice autoritate e constestabilă. Orice constrângere e suspectă. Ceea ce contează este satisfacerea exigenţelor fiecăruia. Nu delincventul e vinovat ci societatea. Comuniştii şi marile sindicate înţeleg că „pot scoate ceva”, nu o revoluţie în care nu cred, ci avantaje concrete, politice, şi ceva bani. După 13 mai, Franţa se cufundă în grevă. Dacă studenţii maimuţăresc evenimentele de la 1848, muncitorii flutură drapele roşii şi joacă evenimentele din 1936, când o coaliţie a partidelor de stânga a câştigat alegerile. În două zile, 25 – 27 mai, prin negocieri, sindicatele cedează, însă furioşii nu renunţă. De Gaulle aflat în România, (14-18 mai), va veni şi la Craiova, rosteşte la 30 mai un discurs solemn anunţând dizolvarea Adunării Naţionale. O lună mai târziu, în al doilea tur de scrutin legislativ, dreapta dispune de o majoritate. Inutilizabilul marxism-leninism rămâne gândirea de referinţă, până la teoria dictaturii proletariatului. Filosofia şi literatura sunt eclipsate de ştiinţele sociale, marxismul se reînoieşte prin lectura operelor din tinereţea lui Marx, de intelectualii dizidenţi. Este începutul terorismului intelectual. Mao, Che Guevara, Fidel Castro, Troţki, Althusser, Sartre, Le Febre, alimentează o confuzie conceptuală. Literatura revoluţionară înfloreşte pe rafturile librăriilor. Când tineretul tuşeşte, Franţa strănută. În Est va urma primăvara de la Praga cu intervenţia militară a trupelor Pactului de la Varşovia – mai puţin România – care vor invada Cehoslovacia. Şi dacă s-a vorbit de o „victorie militară”, în schimb, gestul necumpătat a marcat un „fiasco” politic pentru URSS. Pentru comuniştii cei mai ortodocşi Moscova nu mai era ceea ce se credea. După Budapesta 1956, soldată cu baia de sânge, pentru a se înăbuşi insurecţia, a urmat Praga. Tot în 1968, în Polonia, o piesă de teatru a lui Adam Mickiewicz este interzisă, autorul fiind acuzat a fi anti-rus. Primăvara din 1968 anunţa, într-o certă manieră, căderea zidului Berlinul, 21 de ani mai târziu.
